Imaginaţi-vă că mergeţi pe strada Himmel în întuneric. Părul vi se udă şi presiunea aerului este pe cale să se schimbe dramatic. Prima bombă loveşte blocul de apartamente în care locuieşte Tommy Muller. În somn, inocent, faţa lui se contorsionează de ticuri şi eu îngenunchez lângă patul lui. Alături, sora lui. Picioarele Kristinei ies de sub pătură. Se potrivesc urmelor de pe şotronul din stradă. Degetele ei mici de la picioare. Mama lor doarme la distanţă de câţiva metri. Patru ţigări stau desfigurate în scrumiera ei, iar tavanul fără acoperiş este roşu ca o plită. Strada Himmel arde…

Sirenele încep să urle.

– Este prea târziu acum, şoptesc eu, pentru acel mic exerciţiu, pentru că toată lumea a fost prostită şi din nou prostită. Mai întâi, aliaţii au simulat un raid asupra Münchenului pentru a ataca Stuttgartul. Dar zece avioane au rămas. Oh, au fost avertismente în toată regula. În Molching, au venit însoţite de bombe.

O ENUMERARE A STRĂZILOR München, Ellenberg, Johannson, Himmel. Strada principală + încă trei, în cea mai săracă parte a oraşului.

În decurs de numai câteva minute, toate trei au dispărut.

O biserică a fost doborâtă.

Pământul a fost distrus acolo unde Max Vandenburg stătuse în picioare.

Pe strada Himmel numărul 31, Frau Holtzapfel părea că mă aşteaptă în bucătărie. Avea în faţa ei o ceaşcă spartă şi, în ultimele momente de luciditate, faţa ei parcă mă întreba ce naiba îmi luase atât de mult.

Spre deosebire de Frau Holtzapfel, Frau Diller dormea dusă. Ochelarii ei antiglonţ zăceau spulberaţi lângă pat. Magazinul a fost nimicit, tejgheaua ajungând pe cealaltă parte a străzii, iar fotografia înrămată a lui Hitler a fost aruncată de pe perete pe podea. Practic, omul era strâmbat şi înfrânt sub sticlă pisată. Am călcat pe el când am ieşit.

Fiedlerii era bine organizaţi, toţi în pat, toţi acoperiţi. Pfiffikus era învelit până la nas.

La Steineri, mi-am trecut degetele prin părul frumos pieptănat al Barbrei, am luat expresia serioasă de pe faţa lui Kurt şi, unul câte unul, i-am sărutat de noapte bună pe cei mici.

Apoi, Rudy.

Oh, Isuse pe cruce, Rudy…

Stătea în pat cu una dintre surori. Trebuie să-l fi lovit sau să-l fi împins în pat, pentru că el era la margine, cu braţul în jurul ei. Băiatul dormea. Părul lui ca o lumânare incandescentă aprindea patul şi i-am luat pe el şi pe Bettina cu sufletele încă în pătură. Un lucru bun a fost că au murit repede şi le era cald. Băiatul din avion, m-am gândit. Băiatul cu ursuleţul de pluş. Unde era alinarea lui Rudy? Cine era acolo să-l liniştească în timp ce preşul vieţii îi era furat de sub picioarele care dormeau?

Eram doar eu.

Şi nu sunt prea grozavă la alinare, mai ales când mâinile mele sunt reci, iar patul este cald. L-am purtat uşor pe strada sfărâmată, având un ochi înlăcrimat şi o inimă grea, letală. Cu el m-am străduit puţin mai mult. Am privit conţinutul sufletului său pentru un moment şi am văzut un băiat vopsit în negru strigând numele lui Jesse Owens în vreme ce dobora alergând o panglică imaginară. Mă afectează cumva acest băiat. De fiecare dată. Este singurul lui cusur. Calcă peste inima mea. Mă face să plâng.

În cele din urmă, Hubermannii.

Hans.

Papa.

Era înalt în pat şi pot vedea argintul printre genele lui. Sufletul lui s-a ridicat. M-a întâlnit. Cele mai bune suflete mereu fac asta. Cele care se ridică şi spun: „Ştiu cine eşti şi sunt gata. Nu că aş vrea să plec, desigur, dar voi veni.” Acele suflete sunt mereu uşoare pentru că multe dintre ele au fost despovărate. Multe şi-au găsit calea spre alte locuri. Acesta a fost transmis prin răsuflarea acordeonului, prin gustul ciudat al şampaniei vara şi prin arta ţinerii unei promisiuni. Zăcea în braţele mele şi se odihnea. Era un plămân râvnind la o ultimă ţigară şi o imensă atracţie magnetică spre pivniţă, către fata care îi era fiică şi care, acolo jos, scria o carte pe care el sperase să o poată citi într-o zi.

Liesel.

Sufletul lui şoptea în timp ce eu îl purtam. Dar nu era nicio Liesel în acea casă. Nu pentru mine.

Pentru mine nu era decât o Rosa şi, da, chiar cred că am luat-o la jumătatea unui sforăit, pentru avea gura deschisă şi buzele sale de hârtie roz erau în mişcare. Dacă m-ar fi văzut, sigur că m-ar fi numit Saumensch, deşi nu m-aş fi supărat. După ce am citit Hoţul de cărţi, am descoperit că îi numea astfel pe toţi. Saukerl. Saumensch. Mai ales pe oamenii pe care îi iubea. Părul ei ca de elastic era desfăcut şi i se freca de pernă, iar trupul ca un şifonier se ridicase cu bătaia inimii. Să nu vă înşelaţi, femeia avea o inimă. Avea o inimă mai mare decât ar crede unii. Avea depozitate multe în ea, în rafturi înalte de kilometri întregi, ascunse. Amintiţi-vă că ea a fost femeia cu un instrument în braţe, în noaptea brăzdată de lună. Fără nicio îndoială, a fost femeia care a hrănit un evreu în prima sa noapte în Molching. Şi şi-a vârât braţul adânc în saltea pentru a-i da o carte cu schiţe unei adolescente.

ULTIMUL NOROC Am trecut de pe o stradă pe alta şi m-am întors pentru un singur bărbat, pe nume Schultz, la capătul străzii Himmel.

Nu a putut rezista în interiorul unui case dărâmate şi îi duceam sufletul pe strada Himmel când i-am observat pe bărbaţii de la LSE strigând şi râzând.

Era o mică vale în muntele de moloz.

Cerul fierbinte era roşu şi se răsucea. Dâre de piper începeau să se învolbureze şi am devenit curioasă. Da, da, ştiu