— atunci, Harry, de ce să nu-ţi fi spus? De ce? Avea răspunsul pregătit.

— Ai zis-o chiar tu, Hermione! Trebuia să le descopăr de unul singur! Este o Misiune de Căutare!

— Dar am spus-o doar ca să încerc să te conving să mergi la Lovegood! strigă Hermione exasperată. Nu vorbeam serios! Harry făcu abstracţie de ce zise.

— De obicei, Dumbledore m-a lăsat să aflu singur diverse lucruri. M-a lăsat să-mi încerc puterile, să îmi asum riscuri.

Pare ceva tipic pentru el.

— Harry, nu este vorba despre un joc, nu este un exerciţiu!  Este real şi Dumbledore ţi-a lăsat nişte indicaţii precise: să  găseşti şi să distrugi Horcruxurile! Simbolul acela nu înseamnă  nimic, uită de Talismanele Morţii, nu ne putem permite să ne abatem din drum. Dar Harry abia dacă o asculta. Învârtea  hoţoaica în mână, aşteptându-se aproape să se deschidă în orice clipă, să dezvăluie Piatra învierii, să îi dovedească  Hermionei că avea dreptate, că Talismanele Morţii existau cu adevărat.

Hermione apelă la ajutorul lui Ron.

— Tu nu crezi că există, nu? Harry ridică privirea. Ron ezita.

— Nu ştiu... adică... sunt câteva părţi care par să se potrivească, spuse Ron stingherit. Dar dacă priveşti lucrurile în  ansamblu...

Trase aer în piept.

— Cred că ar trebui să scăpăm de Horcruxuri, Harry. Asta  ne-a spus Dumbledore să facem. Poate... poate că ar trebui să  uităm de povestea asta cu Talismanele.

— Mulţumesc, Ron, zise Hermione. Fac eu prima strajă. Trecu pe lângă Harry şi se aşeză în dreptul intrării în cort,  folosindu-se de aceasta ca să pună punct discuţiei într-un mod abrupt. Dar Harry nu dormi aproape deloc în noaptea aceea. Îl  captivase ideea Talismanelor Morţii şi nu se putea odihni atâta  timp cât îi treceau prin minte tot felul de gânduri tulburătoare: bagheta, piatra şi pelerina, dacă ar fi reuşit să le aibă pe toate... Mă deschid la închidere... dar care era închiderea? De ce nu putea să aibă piatra acum? Dacă ar fi avut piatra, i-ar fi putut pune întrebările acestea chiar lui Dumbledore... şi Harry îi şopti  hoţoaicei cuvinte în întuneric, încercând orice, chiar şi să  vorbească în reptomită, dar mingiuţa aurie refuza să se deschidă.

Şi bagheta, Bagheta din Soc, unde era ascunsă? Unde o căuta acum Cap-de-Mort? Harry îşi dori să-l fi ars cicatricea, ca  să vadă gândurile lui Cap-de-Mort, pentru că era prima dată  când el şi Cap-de-Mort voiau să obţină unul şi acelaşi lucru.

Hermionei i-ar fi displăcut această idee, bineînţeles, dar ea nu credea. Xenophilius avusese dreptate într-un fel... limitată,  îngustă la minte. Adevărul era că Hermione se temea de ideea Talismanelor Morţii, mai ales de Piatra Învierii. Harry atinse din  nou hoţoaica, o sărută, mai-mai s-o înghită, dar metalul rece rămase neclintit. Aproape se crăpase de ziuă când îşi aduse aminte de Luna, singură într-o celulă în Azkaban, înconjurată  de Dementori, şi îi fu dintr-odată ruşine de el însuşi. Tot contemplând Talismanele plin de înflăcărare, uitase complet de ea. Ce bine ar fi fost s-o poată salva, dar Dementorii în număr atât de mare erau pur şi simplu invincibili. Acum, că se gândise mai bine, nu încercase încă să creeze un Patronus cu bagheta  din lemn de porumbar. Trebuia să încerce în dimineaţa aceea. Ar fi fost nemaipomenit de încântat dacă ar fi putut obţine o baghetă mai bună. Şi dorinţa de a avea Bagheta din Soc,  Vergeaua Morţii-imbatabilă-îl cuprinse din nou.

Îşi strânseră cortul, în dimineaţa următoare, şi merseră mai departe, timp în care se porni o ploaie măruntă şi foarte neplăcută. Ploaia nu le dădu pace până în zona de coastă, unde îşi fixară cortul noaptea aceea, şi nu se opri încă o săptămână,  învăluind în răceala ei peisajul pe care Harry îl găsea trist şi  deprimant. Nu se putea gândi decât la Talismanele Morţii. Era  ca şi când înăuntrul lui se aprinsese o flacără pe care nu i-o  putea stinge nimic, nici lipsa de încredere a Hermionei, nici  îndoielile constante ale lui Ron. Totuşi, cu cât îşi dorea mai  arzător Talismanele, cu atât devenea mai posomorât. Dădu vina  pe Ron şi Hermione: indiferenţa lor plină de încăpăţânare era la  fel de demoralizantă ca şi ploaia care cădea fără oprire, dar  niciuna dintre ele nu putea să îi macine sentimentul de certitudine, care rămăsese neclintit. Credinţa în Talismane şi  dorinţa de a le avea îl mistuiau într-atât, încât se simţea chiar izolat de ceilalţi doi şi obsesia lor pentru Horcruxuri.

— Obsesie? se arătă Hermione surprinsă, iar vocea ei joasă căpătase inflexiuni aprige, când, într-o seară, Harry folosise din neatenţie cuvântul acesta după ce Hermione îl mustrase pentru lipsa sa de interes în localizarea altor Horcruxuri. Nu noi  suntem cei care avem o obsesie, Harry! Noi încercăm să facem  ce a vrut Dumbledore! Dar Harry era imun la critica voalată. Dumbledore îi lăsase Hermionei simbolul pentru a-l descifra şi  Harry era convins că ascunsese în hoţoaica aurie şi Piatra  Învierii. Niciunul nu poate trăi în timp ce celălalt  supravieţuieşte... stăpânul morţii... De ce nu înţelegeau Ron şi  Hermione?

— „Ultimul duşman care va fi biruit este moartea", cită  Harry calm.

— Parcă trebuia să luptăm contra Ştim-Noi-Cui? Răspunse Hermione şi Harry o lăsă baltă.

Până şi misterul căprioarei argintii, despre care insistau să discute ceilalţi doi, îi părea acum mai puţin important, o  chestiune adiacentă şi prea puţin interesantă. Singurul lucru  care conta pentru el era că începuse să îl usture din nou cicatricea, însă făcu tot ce-i stătea în puteri să ascundă acest  fapt în faţa celorlalţi doi. Încerca să rămână singur de fiecare dată când se întâmpla, dar era dezamăgit de ce vedea. Viziunile pe care le împărtăşea cu Cap-de-Mort deveniseră mai slabe din  punct de vedere calitativ, mai şterse, se mişcau ca şi când s-ar  fi schimbat punctul focalizării. Harry reuşea cu greu să distingă  forma nedesluşită a unui obiect care semăna cu un craniu şi  ceva care semăna cu un munte, dar era mai degrabă imaterial,  decât solid. Fiind obişnuit cu imagini la fel de clare ca în  realitate, pe Harry