Vru să se ridice şi să plece, dar ceva îl opri, şi anume tăcerea lui Niculae, faptul că acesta primise cu destulă resemnare, aşa i se păruse, ştirea că nu va putea să meargă la şcoală. Din nou acel sentiment de vinovăţie îi dădu târcoale şi, neştiind ce să facă, se apropie de băiat şi se aşeză lângă el.

  — Ce citeşti tu? îl întrebă după câteva clipe de tăcere.

  — O carte! răspunse Niculae cu totul absorbit.

  — O carte?! se miră Moromete.

  — Hai, tată, lasă-mă în pace! se încreţi Niculae sâcâit. În viaţa mea n-am să mai vorbesc cu tine despre cărţi şi nici să-ţi mai citesc eu iarna…

  — Şi dacă n-ai să mai citeşti, ce!

  — Lasă-mă în pace!

  — Niculae, tu te superi degeaba! se rugă parcă Moromete întristat. Dacă aş avea eu cu ce, crezi tu că nu te-aş da eu pe tine la şcoală?

  — Nu m-ai da! răspunse Niculae arţăgos. Nu m-ai lăsat tu nici aci în sat! M-ai trimes cu oile. Şi când te rugam şi eu: „Tată, cumpără-mi măcar Citirea”, te răsteai la mine.

  Niculae se foi cu burta pe prispă şi rămase apoi cu nasul în carte, nemişcat şi furios. Nu mai citea. Moromete se posomori şi nu ştia ce să mai zică. Avea dreptate Niculae, nici măcar nu-l auzea când se ruga să-i cumpere cărţi.

  — Dacă vreai, du-te şi la anul pe clasa a cincea şi am să-ţi cumpăr cărţi. Te las să faci şapte clase, încercă tatăl să-l îmbuneze, dar Niculae parcă nici nu-l auzea.

  De lângă grajd, unde dormea la umbră, Duţulache ridică botul şi dădu veste că s-a oprit cineva la poartă. Niculae se uită şi sări în capul oaselor.

  — Tată! Popa şi dom’ învăţător! şopti el.

  Moromete se uită şi el la poartă, dar nu înţelese. Preotul şi învăţătorul se opriseră într-adevăr în dreptul casei lui, dar ce căutau ei la el, pentru ce se opriseră? Se ridică de pe prispă şi rămase în picioare.

  — Plecăciune, părinte! spuse el cu pălăria în cap. Bună ziua, domnule învăţător! Mă căutaţi pe mine?

  — Tată, du-te la poartă, ce mai stai? şopti Ilinca din odaie, închizând fereastra. Aoleo, uite cum stă şi se uită!

  — Dă în câini, Moromete! zise părintele şi intră în curte însoţit de învăţător.

  Mama dormea ostenită în odaie. Se trezi şi când văzu pe fereastră apropiindu-se de prispa casei pe părintele Provinceanu, se pierdu cu totul şi ceru fetei să-i dea fusta şi bluza cu care se ducea la biserică. Ilinca săltă capacul lăzii şi i le aruncă, iar mama şi le trase pe ea cât ai clipi din ochi. Era aprinsă la faţă de tulburare şi parcă îi tremurau mâinile.

  — Ei, ho, că n-o să intre în casă! o linişti fata.

  — Taci din gură, aşterne velinţa aia nouă pe pat.

  Niculae intră şi el în casă şi sări în dreptul geamului unde se piti să poată auzi totul fără să fie văzut.

  — Ce s-a întâmplat, mamă? Ce caută la noi? întrebă Ilinca.

  — Nu ştiu, de unde să ştiu eu? minţi mama. Niculae, fugi de acolo, nu ţi-e ruşine?

  Afară, Moromete tot nu se dumirea. Îi ţinea pe musafiri în picioare lângă prispă. Învăţătorul se supără şi îl luă peste picior.

  — De ce nu ne dai ceva să şedem, Moromete? Sau te-am deranjat?

  — Aoleo! se scuză Moromete tresărind. Poftiţi în casă! Poftiţi!

  — Lasă, nu mai poftim, stăm pe prispă, zise învăţătorul cu acelaşi glas.

  Arăta pentru gazdă un dispreţ pe care înadins nu-l ascundea. Nici măcar nu se uita la el, îi vorbea uitându-se în altă parte, iar când Ilinca aduse din casă două căpătâie înflorate şi le puse pe prispă, învăţătorul refuză la fel de nepoliticos, spunând să i se dea mai bine un scaun. Zăpăcită şi roşie de ruşine, fata aduse un scăunel din acelea cât şchioapa (altele nu aveau) şi învăţătorul se urcă pe prispă şi se aşeză pe el ţărăneşte. Preotul ceru şi el un astfel de scaun, peste care însă puse căpătâiul înflorat, să-i fie moale.

  — Unde e băiatul? întrebă învăţătorul.

  Niculae se înfăţişă în pragul prispei dar nu se apropie, rămase acolo tulburat, cu capul lui mare şi cu izmenele cu un crac mai lung şi cu unul mai scurt.

  — Mai eşti bolnav? îl întrebă învăţătorul.

  — Nu mai sunt.

  — De ce ţii băiatul bolnav, nea Ilie? îl întrebă învăţătorul pe Moromete fără respect. Sau crezi că frigurile nu înseamnă boală? Păi dumneata ştii că de friguri poţi să mori? Sau unde dumneata eşti sănătos, puţin îţi mai pasă de copil?! Nea Ilie, reluă învăţătorul, strâmbându-şi buzele şi clătinând din cap fără consideraţie, am venit la dumneata fiindcă mi-a spus părintele, dar să ştii că n-aş fi venit! Du-te, Moromete, se adresă apoi lui Niculae, făcându-i semn cu capul. Să stăm niţel de vorbă cu tac-tău.

  Niculae pieri după colţul casei. Nu mai avea nici o îndoială: învăţătorul avea ceva în felul lui de a fi care te făcea să înţelegi că ştie el lucruri pe care când i le va spune lui taică-său, acesta va rămâne mut şi nu va mai putea decât să zică: „Bine, domnule învăţător, dacă aşa stau lucrurile, văd şi eu că n-am nici o ieşire şi că trebuie să-l dau pe băiat la şcoală.” Şi Niculae era atât de convins că aşa are să se întâmple totul, că o luă încet spre grădină să se culce sub dud şi să trăiască singur bucuria acestor clipe hotărâtoare.

  El se înşela însă. Învăţătorul avea acea înfăţişare a cuiva care ştie că întreprinde ceva zadarnic; dacă ţinea totuşi să-i spună