o parte şi m-am uitat la soare să-l văd cu ochii deschişi, eram numai noi doi, şi i-am văzut miezul de foc alb şi am închis pe urmă ochii fiindcă se făcea întuneric în jur şi atunci am simţit o palmă care îmi mângâie tigva tunsă şi urechile… pe unde venise? Niculae mamă, ce faci tu aici singur?… Dar tu unde te duci?… Mă duc să-l tămâi pe tata pe care tu nu l-ai mai apucat… acuma ziua?… da, mă duc pe la surori şi până diseară abia ajung, că e taman la Burdeni şi dorm şi eu la ele şi la noapte mă duc la cimitir… şi s-a-ndepărtat pe câmpie cu cuşniţa de răchită albă sub braţ şi o văd că se întoarce… ţi-o fi foame, maică!… nu mi-e foame… eşti cu caii, să-ţi dau, zi bogdaproste, că eşti copil curat… şi s-a-ntors înapoi cu fustele ei mari, ce înaltă era, dar tatei îi venea numai până la umăr, dar nici el nu era mai înalt ca Dumitru lui Nae… Şi el crede că nu ştie nimeni ce trebuie să facă, merge pe lângă garduri absolut fără să te ia în seamă cu fruntea când sus spre vârfurile salcâmilor, când jos pe lângă poteca pe care calcă şi se uită la ea de parcă s-ar feri să nu se ia poteca după el, bun, bine, am înţeles, mergem mai departe şi e şi ăla cu care ne întâlnim un om şi ăsta care stă pe loc lângă stâlpul ulucii lui şi celălalt de la celălalt stâlp de la cealaltă poartă peste drum, ca să nu mai vorbim de cel la care ne ducem, care e omul cel mai în puterea cuvântului dintre toţi, dar socoteala ciobanului e achitată?… sau ne ducem acolo degeaba?… socoteala ciobanului e achitată… atunci putem să discutăm, fiindcă băieţi mai vrednici ca ai mei nu mai are nimeni, mai ales ca ăsta micu, Niculae, i-a plăcut să muncească de când era mic, îi sfârâiau mâinile pe treabă, la secere, fetele astea, care nici ele nu pot să zic că nu erau vrednice, dar nu se puteau ţine de Niculae, că el o lua aşa înainte cu postata şi curgeau poloagele în urma lui ca traversele pe calea ferată şi de bucurie odată îşi înfigea mâinile în părul Ilinchii şi aia striga tată… tată… tată… „

  De mult Niculae adormise. Dimineaţa când se sculă nu arăta nici prea odihnit, şi nici prea senin, şi Marioara se miră, fiindcă, zise ea, de câteva ori a trezit-o ceva, nici ea nu şi-a dat seama ce, şi pe urmă a tras cu urechea şi nu s-a înşelat: la auzit pe el, pe Niculae de alături, cum râdea în somn…

 

 

          SFÂRŞIT