şi acum a vorbit. Pesemne că ştia că o să vii şi tu pe-acasă de parastasul lui de-un an. «Moşule, i-am spus, tu eşti?» «Eu sunt.»„ Şi aici apăruse în glasul mamei glasul lui din ultimii ani, tărăgănat şi resemnat, copleşit de griji şi de tăceri lungi, când vedea că îmbătrâneşte şi simţea el că asta nu mai putea fi oprit. „L-ai văzut pe Niculae că a venit la înmormântarea ta?” continuase mama şi abia acum, repetând, se înţelesese ce vrusese să spună, că în ceasurile lui grele, când a murit, Niculae n-a fost lângă el, dar că totuşi a venit la înmormântare. „Şi el ce-a răspuns?” întrebase Niculae. „L-am văzut”, a zis. „Atât?” „Atât!” Şi Niculae nu se mai putuse înşela, era cu adevărat glasul lui, se simţea în aceste cuvinte de dincolo de mormânt că pe lângă durerea pe care ar fi simţit-o el de a fi murit fără să aibă pe niciunul din feciorii lui alături, nu s-a mai adăugat aceea de a fi fost înmormântat, fără să fie măcar unul de faţă; dar durerea a doua, care n-a fost, n-o ştergea pe prima, care se produsese, l-a văzut că a venit şi nu păstrează acolo unde e, cu privire la moartea lui, nici bucurie, nici tristeţe, ci singurătate şi tăcere. Adică cu oamenii, cu păcatele lui din ultimii zece ani şi cu propriii lui fii a văzut cum e, dar cu Dumnezeu? „Fusese el necredincios, adăugase mama, dar singurul lui păcat în afara necredinţei şi a rătăcirii din urmă nu fusese decât trufia, prea credea că n-o să mai moară niciodată, şi aşi fi avut să ştiu dacă Dumnezeu l-a iertat.” „Şi tata ce-a răspuns?” zisese Niculae. „A tăcut. Nu mi-a răspuns nimic.” Adică aşa cum făcuse în partea din urmă a vieţii lui, când dădea de înţeles că singurătatea şi tăcerea nu pot fi alungate de nimeni o dată ce au pătruns în inima omului şi că nu-i mai rămânea decât trufia, pe care o păstrează şi dincolo de moarte, cu toate că moartea se luptă cu noi să ne ia totul.

  Niculae stinse la loc lumina şi-şi puse tâmpla pe pernă. „Tată, şopti el, eu nu te-am părăsit niciodată, ştii bine… Nu ţi-am făcut nici un rău, nu te-am chinuit cu nimic şi îmi pare bine că te-ai împăcat cu mama… Dar de ce nu vorbeşti şi cu mine? Crezi cumva că de-aia n-am venit la patul tău înainte să mori, fiindcă te-am uitat?… Ştiu că poate cu timpul amintirea ta de când eram mic ar fi crescut iar la loc şi ar fi astupat-o pe cea de care mi-a fost mie frică să n-o capăt venind la patul tău, m-am gândit şi la asta, dar eu mai ştiu că nu toate încercările te lasă neatins… puţine te întăresc, toate caută să-ţi ia puterea… Şi eu vreau să spun ca şi tine că binele n-a pierit niciodată din omenire, dar că trebuie să ajungem să-l facem pentru toţi… Altfel crezi că merităm să vedem lumina soarelui? Tată, mă auzi? Nu mai vrei să stai cu mine de vorbă? Sunt eu, Niculae, mamei i te-arăţi şi mie nu. De ce? Nu mai ai nimic să-mi spui?”

  În acea clipă Niculae văzu cum stratul gros de întuneric (în care gândurile lui se înlănţuiau cu acea tărie care alungă totdeauna somnul şi nelinişteşte sufletul) se dă la o parte dinaintea ochilor lui asemeni unei uşi şi în lumina veşnicei zile de vară care scălda bătătura şi salcâmii de acasă apăru chiar tatăl său din grădină şi o luă încet spre poarta de la drum cu mersul lui ciudat care îţi spunea că de acolo de unde vine e greu să-ţi spună ce-a fost, dar de-acolo de unde se duce s-ar putea să se întoarcă el cu un rezultat… Ce rezultat?… „Tată!” şopti deodată Niculae şi în aceeaşi clipă simţi cum se năpusteşte asupra lui din adâncul neştiut al fiinţei un val de duioşie agresivă care îi pipăi apoi gâtul şi începu să-l sugrume. „Tată, tată, chemă el şi îşi duse coatele la ochi hohotind. Unde te duci tu acum, încotro o s-o iai după ce deschizi poarta şi o să ieşi iar la drum?… „

  Turburată de plâns, imaginea tatălui reveni iarăşi în acelaşi loc sub aceiaşi salcâmi ai curţii, luând-o agale spre şosea. Stătea însă mereu cu spatele şi mergea exact ca un om care e adevărat că al lui era numai ceea ce era împrejmuit cu gard, dar şi peste rest cine îl împiedica să se uite? „Tată, unde te duci?” strigă Niculae iar, de astă dată însă foarte încet şi făcând să se topească în el cu un efort suprem plânsul care îl îneca, nu pentru că se temea că Marioara îl va auzi din odaia ei, uşa era groasă, ci pentru că vedea că plânsul nu e bun… Moromete ieşi pe podişcă şi Niculae porni alături de el cu fruntea în pământ… Văzuse că nu vrea să se uite la el… „… Sigur, de ce să se uite, de ce să stea şi el de vorbă cu tine, crede că se mai roagă cineva de el, mai e prostul ăla, parcă dacă nu vrea el nu vinde mama partea mea de pământ… şi Bărăgan suna cu goarna băăăăăăă toată lumea să se strângă la primărie că a venit băiatul ăsta al lui Moromete… Ilinca se mărită cu Ouăbei, tăceţi din gură, striga mama parcă s-ar fi dărâmat casa pe ea şi el îi făcea semn Ilinchii, de ce, zice tata senin, ce are Ouăbei, nu e şi el flăcău ca alţii?… N-am mai văzut-o până atunci pe mama ridicând pumnul în aer, du-te, fa, de-aici, când ţi-oi da una acuma te trimet taman la popa în braţe… pentru întâia oară ieşisem aşa de departe şi stăm cu faţa în sus şi soarele ardea roşu prin muşamaua neagră a pălăriei şi ce pustiu era în vârful dealului, parcă pieriseră oamenii de pe pământ şi rămăsesem numai eu… Am dat pălăria la