lui cu săgeţi era aruncată alături. Am tras-o repede spre mine, am golit-o şi i-am întins o mână de săgeţi lui Barok, care a tras în cel mai apropiat Vampir. Apoi, în următorul…

— La început, n-am putut să încordez arbaleta.

— Apoi, în următorul… Atunci ai început să urli? N-am mai vorbit despre asta după aceea.

— Urlam şi trăgeam, încuviinţă Barok, cu un aer halucinant. Urlam ca să capăt putere. Blestematele ale de arcuri nu erau construite pentru plăpânzii Oameni-Maşină…

— Aţi rămas afară toată noaptea? întrebă Vala. Wemb aprobă din cap.

— Când ploaia începuse să se mai domolească, ne-am pus prosoapele, adăugă Barok. Erau grămezi de prosoape…

Strânsoarea lui devenea tot mai puternică.

— Kay, Vela, am văzut de ce…

— Războinicii treceau peste noi, reluă Wemb. L-am împuşcat pe Heerst în picior, dar el a continuat să înainteze, ţinându-se după cântec.

Vampirii au tăbărât pe el, i-au smuls prosopul de pe faţă şi l-au condus departe. Este fiul meu.

— Dacă ceva îţi acoperea faţa, o smulgeau! Heerst îmbibase prosopul cu alcool. Ploaia îl spălase. Noi am căutat prosoapele care aveau… Wemb, ce erau acelea?

— Piperpraz şi minch.

— Exact, acestea îşi păstrau mirosul. Prosoapele şi rishathra ne-au ţinut în viaţă. De câte ori nu mai rezistam, ne risham. Şi, desigur, săgeţile de arbaletă. Gardienii îşi aruncau săbiile şi arbaletele, dar nu şi tolbele. A trebuit să le căutăm, să jefuim morţii.

— Am văzut ceea ce nu înţelesesem, reluă Wemb. Trebuie să-i spun lui Thurl. Vampirii rishau cu unii dintre noi, apoi îi conduceau departe, în iarba înaltă, şi mai departe. De ce-i ţineau în viaţă? Mai trăiesc încă?

— Poate că Demonii vor şti, spuse Vala.

— Demonii păstrează secretele Demonilor, interveni prompt Wemb. Norii acoperiseră din nou cerul. În întunericul care se lăsase, Barok continuă:

— L-am împuşcat pe Vampirul care-l conducea pe Anth. Cu două săgeţi. Altă femelă-Vampir a reluat cântecul şi am împuşcat-o şi pe ea. Anth s-a luat atunci după cea de-a treia femelă, dar de data asta ieşiseră din bătaia arbaletei. L-au dus în iarbă. Nu l-am mai văzut. Ar fi trebuit să trag în el?

Îl priveau cu toţii în tăcere.

— Nu pot să stau de pază cu voi, continuă Barok. Nu mai pot face rishathra acum. Capul mi-este prea… Nu ştiu dacă reuşiţi să mă înţelegeţi…

Partenerii îi strânseră mâna, în semn de înţelegere, şi îl lăsară acolo unde-l găsiseră.

3. FURTUNA SE APROPIE

Cortul se sprijinea de zid, dar se deschidea spre exterior într-un arc de cearşafuri cenuşii.

Cadavrele fuseseră întinse cap la cap, — pe un cearşaf încăpeau doi giganţi sau patru Vampiri. Giganţii îi găsiseră pe Anthrantillin şi pe coechipierul său, Himapertharee, şi-i puseseră împreună. Taratarafasht şi Foranayeedli încă lipseau. Pe un alt cearşaf fuseseră întinşi şase Culegători firavi.

Giganţii aproape că-şi încheiaseră pregătirile. Hominizi firavi se amestecau printre ei, cărând alimente sau poveri mai uşoare. Toţi purtau cearşafuri prevăzute cu o gaură, prin care le ieşea capul.

Un Gigant al Ierbii putea să ridice cadavrul unui Vampir fără nici o dificultate, dar întotdeauna era nevoie de doi pentru a căra un semen de-al lor mort.

Beedj, însă, căra singur pe spinare, cadavrul unei femei uriaşe. O rostogoli de pe umeri pe un cearşaf, plasat unde trebuia, apoi îi luă mâna şi începu să-i vorbească, apăsat de tristeţe. Vala îşi reprimă intenţia de a-l aborda.

Două femei terminaseră de aliniat mai multe cadavre de Vampiri. Una dintre ele se apropie.

— Am frecat piperpraz de-a lungul marginilor cearşafurilor. Să oprim gunoierii mai mici, le spuse Moonwa celor trei Oameni-Maşină. Pe cei mari îi putem împuşca. Demonii nu vor fi nevoiţi să lupte pentru ce-i al lor.

— O intenţie binevoitoare, răspunse Valavirgillin. Nişte mese ar fi ferit morţii de atingerea gunoierilor; dar unde ar fi putut găsi Giganţii Ierbii lemn?

— Cu ce vă putem ajuta? întrebă Moonwa.

— Am venit să priveghem împreună cu voi.

— Lupta v-a costat destul de mult. Nici un Demon nu vine în prima noapte. Odihniţi-vă!

— Oricum, a fost ideea mea, spuse Vala.

— A fost ideea lui Thurl! o informă Moonwa.

Vala dădu aprobator din cap şi încercă să nu zâmbească. Era o convenţie socială, aidoma celei ce susţinea că Louis Wu îl ajutase pe Thurl să fiarbă marea. Arătă, în schimb, spre micii hominizi.

— Cine sunt ăştia?

— Perilack, Silack, Manack, Coriack! chemă Moonwa. — Patru capete mici se ridicară spre ei. — Aceştia sunt aliaţii noştri suplimentari: Kaywerbrimmis, Valavirgillin, Whandernothtee.

Culegătorii zâmbiră şi clătinară din capete, dar nu li se alăturară. Se depărtară de locul în care Giganţii Ierbii împătureau cu grijă cearşafurile pe dos, departe de morţi şi de cort, apoi îşi ridicau secerile şi arbaletele. Îşi împăturiseră şi ei cearşafurile contaminate, apoi îşi încinseseră săbiile pe spate.

Beedj se apropie de ei, fără cearşaf şi înarmat.

— Pe ştergarele din cort am frecat frunze de minch, spuse el. Bun venit tuturor!

Culegătorii ajungeau până la antebraţul celor din specia Oamenii-Maşină şi până la buricul lui Beedj şi al Moonwei. Feţele lor ascuţite erau lipsite de păr, iar când zâmbeau li se vedeau toţi dinţii — un zâmbet un pic exagerat. Purtau tunici din piele tăbăcită de smeerp, cu blana bej pe dinafară şi decorate extravagant cu pene. În cazul femeilor, Perilack şi Coriack, modelul format de pene semăna cu nişte mici aripioare. Ele trebuiau să meargă cu mai multă precauţie pentru a le proteja. Manack şi Silack semănau destul de mult cu femeile. Îmbrăcămintea lor era diferită — şi ea era acoperită cu pene, dar braţele le rămâneau libere, pentru activitate. Sau pentru luptă.

Ploaia cernea mărunt, suficient pentru a-i trimite pe Oamenii-Maşină în cort. Vala remarcă straturile groase de iarbă împrăştiate pe sol. Iarba ce servea drept culcuş şi hrană pentru această rasă de uriaşi. Îşi opri partenerii până ce îşi scoaseră sandalele.

Deja devenise atât de întuneric încât Vala abia mai remarca feţele. Rishathra ar fi putut să înceapă.

Dar nu pe un câmp de luptă.

— A fost o afacere proastă, spuse Perilack.

— Câţi aţi pierdut? se interesă Whandernothtee.

— Aproape două sute, până acum.

— Noi am fost numai zece. Patru au dispărut. Pe Sopashintay