— Da, dar…

— Nu, eu înțeleg. Înainte nu se putea. Doar eu și cu tine suntem oamenii datoriei. Cum vine asta, să-ți lași munca și să pleci pentru a-ți satisface înclinația către vagabondaj? Noi toți rămânem așa, pe loc, și odată cu noi rămâne nostalgia locurilor în care n-ai fost și n-ai să fii niciodată, a oamenilor pe care n-ai să-i întâlnești, a faptelor și evenimentelor la care n-o să ai ocazia să iei parte. Noi ne potolim această nostalgie cu cărți, cinematografe, visuri, pentru că omul nu poate trăi paralel mai multe vieți! Iar acum…

— Iar acum e același lucru. Ai să pleci la Vladivostok să-ți lingi de pe buze picăturile de apă sărată, iar eu am să rămân cu insatisfacția mea.

— Dar… noi putem face schimb. O dată la șase luni, nimeni n-o să observe… De fapt, e un moft. Deosebirea dintre noi va consta dintr-o jumătate de an de experiență a vieții.

— Tocmai asta el Apucând pe o anumită cale a vieții, omul devine altfel decât dacă ar fi ales o altă cale.

…Și totuși el a plecat tocmai la Vladivostok. N-a plecat ca să-și potolească insatisfacția, ci a fugit de groaza amintirilor. Ar fi fugit și mai departe. Dar mai departe era oceanul. E adevărat, locul acela de la lucrările de montaj în porturi l-a găsit ocupat. Păi, la urma urmei, să arunci în aer stâncile submarine, să cureți locurile pentru acostarea navelor, nu e nici asta o muncă de disprețuit. Era destul de romantic și aici. Să te cufunzi cu acvalangul în adâncimile albastre-verzi, să-ți vezi propria umbră mișcându-se pe pietrele spălate de flux de pe fundul apei, să faci găuri în stânci, să introduci cartușe de dinamită, să dai foc fitilului și, speriind peștii, care după un minut vor apare la suprafață cu burta în sus, s-o iei la goană înotând din răsputeri spre barca de serviciu… Iar pe urmă, tânjind după o muncă de inginer, ai introdus acolo explozia electrohidraulică, mai puțin periculoasă ca dinamita și mult mai productivă. Și astfel ai lăsat o amintire acolo.

— Și veniți de departe? îi întrerupe din nou aducerile-aminte blonda din compartiment.

— Din Extremul Orient.

— Ați fost repartizat acolo sau?…

Tânărul privi pieziș în jos cu ochii săi cenușii, apoi râse scurt:

— Am fost la tratament…

Femeia dădu din cap cu o compătimire circumspectă. Îi pierise pofta de a mai discuta. „Așa va să zică, vine de la tratament! Se știe ce tratamente se fac acolo. Și nici n-ai zice!” Ea scoase o carte din poșetă și se cufundă în lectură, absentă la cele din jur.

…Da, acolo începuse tămăduirea. Băieții din brigadă erau uimiți de curajul său. Într-adevăr, nu-i era frică. Dacă ai forță, abilitate, dacă faci un calcul precis, nici un val nu te poate trage în adâncuri. Acolo își ținuse viața în propriile sale mâini. De ce să se teamă? Momentele cele mai groaznice le-a trăit aici, la Dneprovsk, când Krivoșein era stăpân peste viața și peste moartea lui. Chiar peste mai mulți morți. Vedeți, Krivoșein nu înțelegea că ceea ce făcea cu el era mai rău decât să torturezi un om legat!

Fără să vrea, trupul tânărului se încordă. Fiori de mânie îi încrețiră pielea. Într-un an de zile, musonii oceanului îl izbăviseră de multe. Deprimarea, frica vecină cu panica, chiar și sentimentele duioase față de Lena. Dar nu, astea din urmă au rămas.

„Poate că nu trebuie să mă întorc? Oceanul lângă care te simți mic și simplu, băieții atât de buni, munca grea și interesantă… Toți mă stimau. Acolo am devenit eu însumi. Iar aici… Cine știe cum i-au mers treburile?”

…Dar nu putea să nu se întoarcă, după cum nu putea uita trecutul. La început, în pauza pentru fumat, după orele de muncă sau în zilele de sărbătoare, când plecau cu toată brigada cu un cuter la Vladivostok, îl rodea fără încetare gândul: „Krivoșein lucrează. El e singur acolo”… Apoi i-a venit ideea.

Într-una din zile dragau într-un golfuleț fără nume din ținutul Habarovsk, unde dintr-o falie izvorau ape termale. Sărind din barcă, el nimerise într-o asemenea vână de apă și era cât pe ce să țipe datorită amintirii acute pe care trupul lui încă o păstra! Gustul apei era la fel ca gustul acelui lichid, și i se păru că mângâierea caldă, insesizabilă, ascundea într-însa acea primejdie de demult de a dizolva, de a anihila de a stinge conștiința. El zvâcnise înainte și valul rece al oceanului îl trezise și-l liniștise. Dar impresia n-o putuse uita. Spre seară ea devenise o idee obsedantă: Oare se poate face și o experiență inversă?

Tămăduindu-se de vechile amintiri, se „îmbolnăvise” de această idee nouă. Se trezise din nou imaginația cercetătorului. Ah, cât de amețitoare erau toate astea: să îți închipui cum va decurge experiența, să prevezi ce rezultate extraordinare ar putea aduce ea!.. „Minarea” i se părea acum o lâncezire anostă. Se apucă să analizeze, fără teamă și cu mintea limpede, în amănunțime tot ce s-a petrecut cu el, refăcu în gând toate fazele experienței… Și nu răbdase să rămână acolo frământat de această idee. Probabil că Krivoșein nu ajunsese la această concluzie nici până în ziua de azi. La o asemenea idee nu poți ajunge pe cale speculativă. Trebuie să trăiești totul, așa cum o făcuse el.

Dar — datorită unei logici implacabile — în urma ideii experienței îi venise în minte și un alt gând. Bine, să zicem că vor găsi o nouă metodă de prelucrare a omului cu ajutorul informației. Ce contribuție va aduce însă această metodă? Gândul acesta s-a dovedit a fi mai complicat decât primul. Pe tot drumul de la Vladivostok la Dneprovsk el îl întorsese pe toate fețele, dar nu ajunsese la nici un capăt.

Prin fața ferestrei vagonului zburau în goană stâlpii podului, reflectând puternic huruitul roților de tren. Acceleratul trecea peste Nipru. Tânărul se lăsă furat pentru câteva clipe din gândurile sale. Admiră motonava cu aripi subacvatice, care zbura deasupra apei