Noaptea umbrelor citește top 10 cărți pdf 📖

Agatha Christie

Noaptea umbrelor

În fiecare Noapte şi-n fiecare Zi

Se nasc fiinţe destinate Suferinţei.

În fiecare Zi şi-n fiecare Noapte,

Se nasc fiinţe destinate Dulcei Plăceri,

Se nasc fiinţe destinate Dulcei Plăceri,

Se nasc fiinţe destinate Nopţii fără sfîrşit.

WILLIAM BLAKE

Prorocirea inocenţei

Cînd enigma înspăimîntată... sau suspans-ul

la modul absolut

Deşi sintagma „literatură poliţistă” au mai are nevoie de prezentare implicînd, pe lîngă arta autorului, şi inteligenţa şi perspicacitatea cititorului, nu putem să nu recunoaştem că prelungirea ei înseamnă o lectură atentă, o gramatică textuală, o gimnastică enunţiativă dublate de jocuri intertextuale

În Noapea umbrelor (Endless Night), Marea Agatha apare atît ca fin stilist, cît şi ca mare psiholog. Autorul omniscient din majoritatea romanelor sale lasă totul în seama personajului narator.

Sub un puternic fascicol de lumină freudiană, acesta încearcă să obţină răspunsuri la întrebări vitale.

Nimic nu apare ca o gratuitate. Orice detaliu are şansele unu indiciu, cititorul este îndemnat să emită ipoteze, să fie atent la ceea ce se rosteşte, la ceea ce se scrie. Cu toate că şi această poveste e presărată cu modele probabiliste (femeia forte, capabilă de orice, valetul care spionează), descoperim o nouă tehnică – tehnica cuvintelor subliniate. De aici şi pînă la o aproape perfectă simetrie între sfîrşitul şi începutul naraţiunii nu e decît un pas.

„În sfîrşitu-mi e şi începutul…

Infinitul Nopţii eterne...”.

A-M PEGULESCU

CARTEA ÎNTÎI

1

În sfîrşitu-mi e şi începutul... E un citat pe care l-am auzit deseori. Sună bine – dar ce înseamnă, de fapt?

Există vreun loc anume unde cineva poate să pună degetul şi să spună: „Totul a început în ziua aceea, în acel loc şi în acel ceas, cu un asemenea eveniment?”

Povestea mea a început, poate, cînd am zărit anunţul de pe zidul cîrciumii „George şi Dragonul” vestind vînzarea la licitaţie a valoroasei proprietăţi „The Towers” anunţ în care se dădeau amănunte privind suprafaţa în mile şi optimi de milă, o descriere cu totul idilică a locurilor, aşa cum, pesemne, arătaseră cu optzeci sau chiar cu o sută de ani în urmă.

Nu făceam nimic deosebit, hoinăream pe strada principală din Kingston Bishop, o localitate fără importanţă, omorîndu-mi timpul. Am zărit afişul. Ce se întîmpla? Soarta îşi băga codiţa? Sau era vorba de o strîngere de mînă, anunţîndu-mi norocul? Puteţi să o luaţi cum vreţi.

Sau aţi putea spune că totul a început atunci cînd l-am întîlnit pe Santonix şi cînd am vorbit cu dînsul; închid ochii şi-i văd obrajii aprinşi, privirea-i pătimaşă, ca şi mişcarea mîinii puternice şi totuşi delicate, desenînd planuri şi ridicînd case. Şi mai ales o casă, o casă frumoasă care să fie a mea!

Dorinţa fierbinte de a avea o casă, o casă frumoasă şi bine construită, o casă cum nu sperasem vreodată să posed, atunci a înflorit. Era un vis pe care şi Santonix îl împărtăşea, o casă pe care mi-ar fi construit-o, dacă ar fi trăit...

O casă în care, în visurile mele, aş fi trăit cu fata pe care o iubeam şi în care, exact ca într-o poveste pentru copii, am fi vieţuit „fericiţi pînă la adînci bătrîneţi”. O fantezie, poate chiar o absurditate, dar a început să prindă contur, şi eu tînjeam după ea. Tînjeam după ceva ce, pesemne, nu aveam să posed vreodată.

Or, dacă povestea aceasta e o poveste de dragoste – şi jur că e o poveste de dragoste – de ce să nu încep de cînd am zărit-o pe Ellie stînd sub brazii întunecoşi de pe Moşia Ţiganului?

Moşia Ţiganului. Dar poate că ar fi mai bine să încep de aici, din momentul în care am întors spatele afişului, cu un mic fior pe şira spinării, pentru că un nor acoperise soarele, şi am pus o întrebare, aşa, fără vreun scop anume, unui localnic care tăia la întîmplare un gard viu.

— Cum e casa aceea, „The Towers”?

Văd şi acum faţa posomorită a bătrînului, privindu-mă într-o parte şi zicîndu-mi:

— Nu aşa îi zicem pe aici. Ce fel de nume e şi acesta? „Turnurile”? Răsuflă anevoie, dezaprobator. Sînt mulţi ani de cînd a fost locuită şi i s-a spus ,.Turnurile”. Răsufla din nou.

L-am întrebat atunci cum îi zicea el şi iarăşi am observat că ochii au căutat într-o parte, şi faţa-i zbîrcită s-a ferit să mă privească, aşa cum obişnuiau să o facă oamenii ţinutului, uitîndu-se peste umăr sau în depărtare, ca si cum ei vedeau ceva ce tu nu vedeai, şi zise:

— Pe aici îi spunem „Moşia Ţiganului”

— De ce i se spune aşa? am întrebat.

— E o poveste. Nu prea ştiu, Unu’ zice ceva, altu’ altceva. Şi pe urmă continuă: oricum acolo apar accidentele.

— Accidente de maşină?

— Tot felu’ de accidente. Accidente de maşină mai ales, în zilele noastre. Vezi dumneata, e un loc primejdios, acolo.

— Ei bine, am zis, dacă acolo e curbă periculoasă înţeleg de ce survin accidente.

— Consiliul Comunal a pus acolo un semn de Pericol, dar n-a prea făcut mare lucru. Accidentele se ţin lanţ, ca mai înainte.

— De ce „Moşia Ţiganului”? l-am întrebat.

Îmi ocoli iarăşi privirea şi răspunsu-i fu vag.

— O poveste. A fost pămîntul ţiganilor şi cînd au fost îndepărtaţi, l-au blestemat.

Am rîs.

— Ehei făcu el, poţi să rîzi, dar sînt locuri blestemate. Şi dumneavoastră, domnii din oraş nu ştiţi nimic de ele. Dacă e un blestem, locul ăla e blestemat şi gata. Au murit oamenii în carieră, cînd scoteau piatra pentru construcţie. Bătrînul Geordie a căzut peste parapet, într-o noapte şi şi-a frînt gîtul.

— Beat? am sugerat eu.

— S-ar putea. Îi plăcea băuturica. Dar sînt mulţi beţivi care cad şi nu păţesc nimic. Dar Geordie şi-a frînt gîtul. „Acolo” – şi arătă în spatele lui dealul acoperit de pini – „pe Moşia Ţiganului”

Da, cred că aşa a început. Atunci nu mi-am dat seama. S-a întîmplat să-mi aduc aminte. Atît şi nimic mai mult. De fapt – cred, dacă stau să mă gîndesc mai bine – că am dat prea multă importanţă întîmplării. Nu ştiu dacă am întrebat atunci sau mai