despre asta, cum s-a întîmplat. Vroiam să le spun ce am simţit, ce am gîndit. Cu cît mă gîndeam mai mult la mine, cu atît descoperam că povestea mea va fi interesantă pentru toată lumea. Pentru că eu eram interesant. Eram o persoană într-adevăr interesantă şi făcusem lucruri interesante.

Doctorii — un doctor, cel puţin, părea să găsească cererea mea ca pe ceva interesant. Am spus:

— Totdeauna îi lăsaţi pe inculpaţi să facă o declaraţie, de ce nu mi-aş scrie şi eu declaraţia? Într-o zi, poate, cineva o va citi.

Şi m-au lăsat s-o scriu. N-am putut s-o scriu pînă la sfîrşit. Am obosit. Cineva a folosit termenul de „responsabilitate limitată”, dar altcineva nu a fost de acord. Auzeai o sumedenie de lucruri. Cîteodată ei probabil că nici nu cred că tu asculţi. Pe urmă a trebuit să apar în faţa unui tribunal şi le-am spus să-mi aducă cel mai bun costum pentru că am vrut să fac o impresie bună acolo. Se pare că angajaseră detectivi particulari pentru a mă supraveghea. Şi asta de cîtva timp. Probabil noii servitori cei noi. Cred că fuseseră angajaţi şi puşi pe urmele mele de către Lippincott. Descoperiseră atîtea lucruri despre mine şi Greta. Curios lucru, după ce murise nu mă prea gîndisem mult la Greta... După ce o omorîsem nu prea mai contase...

Am încercat să retrăiesc acel simţămînt triumfător pe care-l avusesem cînd o strînsesem de gît. Dar şi acela se dusese…

Au adus-o pe mama aşa deodată, într-o zi, ca să mă vadă. Privea la mine din pragul uşii. Nu părea foarte neliniştită aşa cum părea ea de obicei. Cred că era mai degrabă tristă. Nu avea ce să-mi spună şi nici eu ei. Tot ce mi a spus a fost că:

— Am încerat, Mike. Am încerat din răsputeri să te păstrez în siguranţă. N-am izbutit. Totdeauna mi a fost teamă că nu voi izbuti.

Eu am zis:

— E-n regulă, Mamă, nu a fost vina. ta. Eu am ales acest drum Drumul pe care l-am vrut.

Şi pe urmă mi-a venit în minte ceva în legătură cu Santonix: „De asta a zis Santonix ce-a zis. Îi era şi lui frică de mine. Nici el nu reuşise să facă ceva în ceea ce mă privea. Nimeni n-ar fi putut să facă nimic — poate că numai eu aş fi putut. Nu ştiu. Nu sînt sigur. Dar cînd şi cînd îmi aduc aminte — îmi aduc aminte ziua cînd Ellie m-a întrebat: „La ce te gîndeşti cînd te uiţi aşa la la mine?” şi eu am întrebat-o: „Mă uit cum?”. Şi ea a răspuns: „Ca şi cum m-ai iubi”. Presupun că într-un fel o iubeam. Aş fi putut s-o iubesc. Era atît de dulce. Ellie. Dulce desfătare…

Presupun că necazul meu a fost că vroiam întotdeauna prea mult. Şi le mai vroiam pe toate dobîndite pe o cale uşoară, cu lăcomia celui care nu munceşte.

Prima dată, în prima zi în care am venit, pe „Moşia Ţiganului” şi am întîlnit-o pe Esther. Mi-am pus atunci în gînd, în ziua în care a prevenit-o pe Ellie, mi-am pus în gînd s-o plătesc pe ţigancă. Am ştiut că era tipul de fiinţă care ar face orice pentru bani. Am plătit-o. A început s-o înfricoşeze pe Ellie, făcînd-o să creadă că e-n pericol. Am crezut că asta va ajuta ca lumea să creadă că Ellie a murit în urma unui şoc. În prima zi, acum îmi dădeam seama de asta, Esther a fost destul de înspăimîntată. Înspăimîntată pentru Ellie. A prevenit-o, a prevenit-o să plece, să nu aibă de a face cu „Moşia Ţiganului”. Şi o mai prevenea să nu aibă de a face cu mine. N-am înţeles asta. Nici Ellie n-a înţeles. Să-i fi fost Elliei frică de mine?

Cred că era ceva de care nici ea nu-şi dădea seama. Ştia că exista o ameninţare, că exista un pericol. Şi Santonix simţise răul din mine, ca şi mama de altfel. Poate că toţi trei ştiau.

Ellie îl ştia şi ea, clar nu-şi făcuse griji, nu-şi pusese vreodată această problemă. Straniu. Foarte simplu, Fusesem foarte fericiţi împreună. Da, foarte fericiţi... Aş fi vrut să fi ştiut că am fost fericiţi... Am avut noroc. Poate că tot omul are un noroc al lui. Eu i-am întors spatele norocului meu.

Pare ciudat, nu-i aşa, că Greta nu contează de loc în toată această poveste!

Pînă şi nemaipomenita mea casă nu mai contează. Numai Ellie... Şi Ellie nu mai poate să mă găsească din nou. Nesfîrşita Noapte... Sfîrşitul povestirii mele.

În sfîrşitu-mi e şi-nceputul — parcă aşa spun oamenii întotdeauna.

Dar ce-nseamnă de fapt asta?

Şi unde începe povestea mea, totuşi? Trebuie să-ncerc să mă gîndesc...