Crima Din Orient Expres cărți .Pdf 📖

Agatha Christie

Crima din Orient Expres

PARTEA ÎNTÂI

FAPTELE

CAPITOLUL I

UN PASAGER DE SEAMĂ CĂLĂTOREŞTE CU TAURUS EXPRES

O dimineaţă de iarnă, neobişnuit de friguroasă pe aceste meleaguri siriene. Ora cinci. De-a lungul peronului gării Alep, aştepta semnalul de plecare trenul consemnat cu litere de-o şchioapă în ghidul căilor ferate: Taurus Expres.

Garnitura era alcătuită dintr-un vagon restaurant cu bucătărie, unul de dormit şi două vagoane de cursă.

Pe peron, în dreptul uşii vagonului de dormit, doi bărbaţi stăteau de vorbă: un tânăr locotenent francez în uniformă strălucitoare, şi un omuleţ, încotoşmănat până la urechi, din care nu se vedeau decât vârful roşu al nasului şi mustaţa răsucită în sus.

În ciuda gerului năpraznic, locotenentul Dubosc îşi făcea cu bărbăţie datoria de gazdă. Îl însoţise la gară pe distinsul oaspete şi acum se întreţinea cu el. Fraze amabile, într-o franceză aleasă, îşi luau zborul de pe buzele sale. Nu, nu ştiuse despre ce era vorba. Auzise numai nişte zvonuri, cu totul obişnuite în astfel de cazuri. Generalul, generalul său, îşi pierdea pe zi ce trecea răbdarea. Şi, deodată, a picat acest belgian, venind din Anglia după cât se pare. A mai trecut o săptămână, o săptămână de încordare ciudată. Apoi s-au întâmplat anumite lucruri: un eminent ofiţer s-a sinucis, un altul a demisionat, figurile îngrijorate s-au destins ca prin farmec, iar cele câteva măsuri militare de precauţie au fost anulate. Şi generalul, generalul locotenentului Dubosc, a întinerit parcă cu zece ani.

Dubosc surprinsese frânturi din convorbirea generalului cu străinul. "Ne-ai salvat, mon cher", îi spunea generalul, şi mustaţa-i mare şi albă tremura de emoţie, "Ai salvat onoarea armatei franceze şi ai înlăturat vărsările de sânge. Cum să-ţi mulţumesc că ai acceptat să vii? Să vii atât de departe ...".

La care străinul (pe nume Hercule Poirot), după ce respinsese politicos aceste laude, spusese: "Nu pot să nu amintesc că şi dumneata mi-ai salvat odată viaţa". Acum, fusese rândul generalului să facă pe modestul şi, după ce mai pomeniseră de Franţa, de Belgia, de glorie şi onoare şi alte lucruri asemănătoare, se îmbrăţişaseră călduros şi se despărţiră.

Deşi nu fusese încă pus la curent cu cele întâmplate, locotenentul Dubosc primise totuşi însărcinarea să-l conducă pe domnul Poirot la gară, şi o îndeplinea cu tot zelul şi entuziasmul care-i stau bine unui tânăr ofiţer destinat unei cariere promiţătoare.

— Azi e duminică, spuse locotenentul. Mâine seară veţi fi la Istanbul.

Nu era prima oară că făcea această remarcă. Toate conversaţiile de pe peron, în aşteptarea plecării trenului, suferă parcă de boala monotoniei şi a repetărilor.

— Într-adevăr, recunoscu Poirot.

— Bănuiesc că intenţionaţi să rămâneţi acolo câteva zile?

— Fireşte. N-am mai fost niciodată la Istanbul. Ar fi păcat să nu-l vizitez, măcar în treacăt... comme ça. Şi pocni din degete sugestiv. De altfel, nu-s deloc grăbit. Voi rămâne câteva zile ca turist.

— Sfânta Sofia e minunată, spuse Dubosc, care de altfel n-o văzuse niciodată.

O rafală de vânt mătură peronul. Amândoi se zgribuliră. Dubosc reuşi să se uite pe furiş la ceas: Cinci fără cinci — încă cinci minute doar!

Bănuind că celălalt l-a observat, se avântă din nou în discuţie.

— Sunt puţini călători pe o vreme ca asta, zise, uitându-se spre ferestrele vagonului.

— Da, aşa e, încuviinţă Poirot.

— Să sperăm că nu veţi rămâne înzăpezit în Taurus!

— S-a mai întâmplat?

— Da, dar nu anul acesta.

— Să sperăm atunci, spuse Poirot. Buletinele meteorologice din Europa anunţă vreme proastă.

— Foarte, proastă. În Balcani a nins mult.

— Am auzit că şi în Germania.

— Eh bien! exclamă Dubosc, grăbit parcă să preîntâmpine o altă pauză, mâine seară la şapte şi patruzeci veţi fi la Constantinopol.

— Da, spuse Poirot, şi continuă exasperat: am auzit că Sfânta Sofia e minunată.

— Magnifică, îmi închipui.

Deasupra capetelor lor perdeaua de la un geam fu dată de o parte şi apăru chipul unei tinere femei.

Mary Debenham nu prea dormise de când plecase din Bagdad, joia trecută. Nu dormise cum trebuie nici în trenul spre Kirkuk, nici la vila din Mosul, şi nici noaptea trecută în tren. Acum, sătulă să tot stea trează în aerul îmbâcsit al compartimentului supraâncălzit, se ridică în picioare şi privi afară.

Trebuie să fie Alep. Nimic de văzut, bineînţeles. Numai un peron slab luminat şi, din când în când, nişte strigăte în arabă. Sub fereastra ei doi bărbaţi vorbeau franţuzeşte. Un ofiţer francez şi un bărbat mărunt, cu nişte mustăţi enorme. Zâmbi puţin. Nu mai văzuse un bărbat atât de încotoşmănat. Trebuie să fie foarte frig afară. De asta şi încălzeau, probabil, atât de tare trenul. Încercă să deschidă mai mult fereastra, dar nu reuşi.

Conductorul se apropie de cei doi bărbaţi. Trenul va pleca în curând, le spuse. Domnul ar face mai bine să urce. Bărbatul cel scund îşi scoase pălăria. Ce cap ca un ou! În ciuda grijilor care nu-i dădeau pace, Mary Debenham zâmbi. Un omuleţ caraghios, genul de om pe care nu poţi să-l iei niciodată în serios.

Locotenentul Dubosc debită alocuţiunea de adio. O concepuse înainte şi o rezervase pentru clipa despărţirii. Suna foarte frumos şi manierat.

Nelăsându-se mai prejos, Poirot îi dădu replica cuvenită.

— Urcaţi în vagon, domnule, i se adresă conductorul.

Cu aerul unei neţărmurite păreri de rău, Poirot urcă în vagon. Conductorul se urcă după el. Poirot îşi agită braţul. Locotenentul Dubosc îi răspunse la salut. Cu o smucitură puternică, trenul se puse încet în mişcare.

— În sfârşit, murmură Poirot.

— Brrr, făcu Dubosc, dându-şi seama cât de frig era într-adevăr...

— Voilà, Monsieur, îi spuse conductorul invitându-l cu un gest teatral să admire frumuseţea compartimentului şi felul în care-i fuseseră aranjate lucrurile. Valiza domnului am pus-o aici.

Mâna îi rămase întinsă spre Poirot, într-un gest dintre cele mai sugestive. Poirot îi vârî în palmă o hârtie împăturită.

— Merci, Monsieur. Conductorul se învioră şi începu să umble aferat, de colo-colo. Tichetul domnului îl am, aş mai vrea şi paşaportul, dacă domnul e atât de amabil. Domnul se opreşte la Istanbul, după câte îmi dau seama?

Poirot încuviinţă din cap.

— Nu sunt prea mulţi călători, îmi închipui? întrebă.

— Nu, domnule. Mai am încă doi pasageri, amândoi englezi. Un colonel din India şi o tânără doamnă din Bagdad. Domnul mai doreşte ceva?

Domnul ceru o sticlă de Perrier.

Cinci