Crima prin mica publicitate povești online gratis pdf 📖

RODICA OJOG–BRAŞOVEANU

CRIMĂ PRIN MICA PUBLICITATE

1. ANUNŢUL

Trilul telefonului ţăndări liniştea încăperii. Bărbatul abandonă revista şi ridică receptorul. Ca de obicei mut, lăsîndu-l pe celălalt să-şi semnaleze prezenţa şi identitatea. După cîteva cuvinte, îl întrerupse:

— Te-am recunoscut. Ce-i?

— Avem o baftă fantastică! Nesperată! Persoana urcă singură, de bună voie şi nesilită de nimeni treptele ghilotinei. Nici o investiţie, risc-zero; beneficiu sută la sută!

— Ai băut?

— Nu. Am citit România de azi. Bagă farul la Diverse. Căsuţa agenţiei 4722. În maximum trei-patru zile, afacerea e rezolvată.

— De ce aşa mult? Celălalt chicoti:

—     Nu fi absurd, baby!  Dă-i timp să se coafeze ...

Bărbatul îşi puse canadiana, încuie apartamentul şi se îndreptă spre cel mai apropiat chioşc de difuzare a presei.

Chiar şi după Revoluţie, cînd primea gazeta, bătrînul Mişu Pavelescu, — de fapt, Mihai-Mircea-Tudor-Ionel Pavelescu, pe scurt pentru prietenii şi foştii colegi de servici E.T.C (fonetic Etîcî) — consulta în primul rînd Mica Publicitate.

Azi îl interesau mai puţin Decesele, singura rubrică nepolitizată pe vremea lui Ceauşescu şi care merita lecturată. Bineînţeles, nu o făcea cu cinismul lui frate-său. Cornel — un excentric de profesie — exulta zgomotos ori de cîte ori întîlnea numele vreunui amic, cunoştinţă, coleg îngropat în chenar negru, sub mormane de adjective: nobil, nepreţuit, unic, irepetabil. Vorba aia, mor doar sufletele de elită ...

„Cum te bucuri, dom’le? se interesau consternaţi neavizaţii. Eşti fericit că s-a prăpădit Ionescu? Ziceai că aţi fost colegi de promoţie, aţi împărţit odaia, paltonul, conserva de fasole şi, mă rog, amorurile. Al naibii să fiu, dacă te pricep!

Cornel — showul era verificat — exploda triumfal:

— Da, dom’le! Mă bucur, sînt radios, sînt ferice! încă unul care a scăpat de comunişti!”

Nu, hotărît, starea de spirit a lui Mişu Etîcî era mai puţin categorică. întîlnind în jurnal nume cunoscute, trecute în nefiinţă, devenea nostalgic. Făcea parte dintre oamenii care plimbîndu-se, de pildă, toamna pe aleile Cişmigiului, remarca doar frumuseţea impresionantă — ultimul suspin! — a trandafirilor tîrzii, policromul luxuriant al vegetaţiei în agonie. Nuanţa sepulcrală însă nu-l indispunea, anticipînd doar bucuriile albe ale apropiatei zăpezi. Iar zăpada nu-i sugera în primul rînd ciorapii de lînă cu care dormea noaptea din pricina caloriferului îngheţat — „e fantastic, mon cher, cînd mă culc, mai mult mă îmbrac decît mă dezbrac” — ci clopoţea bucuriile sărbătorilor de iarnă. Crăciunul cu omăt generos, cozonacii, chiar copţi noaptea la un foc insuficient, „n-au crescut grozav, de vină-i şi făina, dar tot miroase în casă a vanilie şi sărbătoare”, micile surprize de sub brăduţul de şaptezeci de lei cumpărat la florărie.

Mişu Pavelescu era o fire fericită. Nu-şi amintea decît arareori de păcatele unei persoane, iar dacă aceasta nu mai exista, tot ce fusese urît, meschin, detestabil sau chiar ticălos într-un inventar de viaţă era etichetat cu îngăduinţă drept originalitate sau „moment de panică mentală dictat de conjunctură, cum nu-i aşa, putem înregistra fiecare din noi”.

Pe bătrîn îl interesa mai nou, „ce cumpără bucureşteanul”, sesizînd diferenţa faţă de preferinţele ante-Revoluţiei.

— Bagă de seamă, se adresă nevesti-sii, nu se mai bate lumea chiar aşa pe video, recordere, casete x, y, w sau z, sigilate ori ba, televizor în culori şi alte drăcii japoneze ...

— Dar ce caută, dragă?

Doamna Lili aruncă o lingură de făină în cratiţă — în casa Pavelescu se mînca ţeapăn, pentru că „hai să fim sinceri, după patruzeci de ani, nu mai ai altă plăcere” — şi îşi răsuci privirile languroase. Mai aveau patru ani pînă la nunta de aur şi se iubeau.

— S-a schimbat optica! Fii atentă! exclamă bătînd cu unghia în gazetă: Stai puţin ... Uite ce zice ăsta ... „Vilă, 6—10 camere, ultracentral sau apartament 4 — 6 piese” ... Altul! „Cumpăr casă, 8 — 9 camere, curte. Domenii, Televiziune” ... Au apărut şi colecţionarii ...

— Pe tipul care caută capete de păpuşi din porţelan, îl ştiu de zece ani cel puţin.

— Lasă-l pe ăla! S-au ivit acum nababii. „Ceasuri vechi, mărci prestigioase, tabachere, colecţie de pipe ... Vase Galle, Daum Nancy, Lalique ... Tapiserii originale” ... Iauzi-o şi pe asta! „Caut cercei briliante mari” ...

Îşi scoase ochelarii, uitîndu-se la nevastă-sa cu gura căscată. în colţul buzelor strălucea un molar îmbrăcat în aur.

— E clar!

Doamna Lili, bine dispusă, — stare de spirit constantă, generată de o digestie excelentă şi o oglindă care, deşi cadou de nuntă, rămînea mereu amabilă — îşi scoase şorţul înflorat şi-l agăţă lîngă ştergare.

— Ce-i clar?

— Inflaţia, asta e! Oamenii se grăbesc să investească, să scape de capital.

— Fugi de-aici eşti alarmist! Pavelescu Etîcî înţepă aerul cu degetul:

— Economist! Eu văd mai departe. Am prevăzut sau nu că ...

— Ai prevăzut, îl întrerupse nevastă-sa rîzînd. Treci dincolo că aduc ceaiul.

Bătrînul se aşeză pe canapea, continuîndu-şi lectura. Doamna Lili scoase din vitrină serviciul de ceai de argint. Erau oameni care se respectau. Nu mîncau niciodată pe o faţă de masă pătată, foloseau şerveţele brodate şi cea mai scumpă veselă din casă.

Pavelescu începu să chicotească. „A ajuns la Matrimoniale”, gîndi maşinal doamna Lili, întrebîndu-se dacă să aducă şi plăcinta cu fructe. Simţi că-i plouă în gură, dar îşi aminti cu neplăcere că astrahanul — o piesă istorică, cea mai importantă din garderobă — n-o mai cuprinde şi renunţă cu un oftat imperceptibil.

— A! exclamă bătrînul.

— Ce-i?

Pavelescu era un omuleţ norocos, scutit de accidentele destinului. Viaţa lui decursese lin, fără convulsii, fără piruete spectaculoase. Cineva, „acolo sus”, îl uitase sau nu-l lua în seamă. Poate de aceea rămăsese cu o capacitate de emoţie unică la vîrsta lui, întîmplări minore luau proporţii de extraordinar, palpita cu voluptate la evenimentele din viaţa celor din jur.

— Ce-i? repetă doamna Lili. Nu mă fierbe!

— A apărut anunţul Valentinei!

Chipul doamnei Lili se aprinse de interes:

— Ei lasă-mă! Ia să-l văd şi eu.

— E aşa cum l-am făcut noi, rîse încîntat bătrînul ca după o straşnică ispravă. Întocmai! ... Ce credeai! Puneţi ochelarii!

Pieptul agresiv al doamnei Lili se zbuciuma de emoţie. Ochii îi sclipeau, vibra năsucul odinioară delicios — „îţi vine să-l mănînci” — , acum mult prea poznaş pe un chip sexagenar, stîrnind ilaritate