dar şi regretul „trebuie să fi fost nostimă foc pe vremea armistiţiului”, buzele pline îi fremătau ca dinaintea unei tăvi cu baclavale. Pavelescu o privi înduioşat: „Arată ca o fetiţă de doisprezece ani şi nici o zi mai mult ...”

— Zi tare, Lili.

— Stai să-mi trag sufletul ... Adu-mi aminte să-ţi schimb pijamaua.

Respiră adînc şi începu să citească ondulîndu-şi degetele grăsulii în aer, pentru a marca miezul fiecărui cuvînt:

— Doamnă (45 de ani), simpatică, distinsă, excelentă gospodină, fără copii, situaţie materială mijlocie, caut domn (45 — 55) intelectual, serios, fără vicii, în vederea căsătoriei. Căsuţa agenţiei 4722.

Doamna Lili rămase cu ochii aţintiţi pe ziar. Bărbatu-său se plimba prin sufragerie, îmbătat de entuziasm:

— Straşnic, nu? Să vezi acum emoţii pe biata Valentina! Eu zic că în maximum două-trei zile, primeşte răspuns ... Tu de ce taci? Nu ţi-e bine?

Doamna Lili împături ziarul.

— Ce ai? insistă Pavelescu îngrijorat.

Femeia îşi încleşta degetele în stofa moale a capotului:

— Nu ştiu, dragul meu ... Dar parcă am aşa, o strîngere de inimă ... Din senin ...

 

 

Nu era urîtă. Avea o siluetă pasabilă, fără probleme pentru croitoreasă, un chip cu trăsături regulate. Desigur, n-o confundai cu Liz Taylor, dar nici nu părea accidentată de un tractorist beat ca Belmondo. Se fălea mai ales cu o dantură splendidă şi, cu toată obiectivitatea, nu-şi arăta vîrsta. Nu albise, cele cîteva fire de păr alb nu alcătuiau şuviţe şi cădeau distins, faţa rămăsese netedă. Se compara mereu cu colegele de servici şi de generaţie, înregistrîndu-le de fiece dată, cu satisfacţie intestină, abia camuflată, minusurile. După patruzeci de ani, cele mai multe erau vopsite — castaniu, nu-i strident, se apropie de natural şi se mai găseşte Cromoplatin în nuanţă — iar ridurile le însemnau pe chipuri hărţi necruţătoare.

„Fără să fiu exagerată, reflecta Vali în timp ce privindu-se în oglinda lupă îşi defrişa cu penseta buza superioară, arăt cu cel puţin şapte-opt ani mai tînără ...”

Şi totuşi, nu plăcea. O realitate de care era conştientă, dar pe care o traducea, pentru ea însăşi, într-o formulă îndulcită, scutind-o de crize de autonemulţumire: „n-am avut noroc! Adică urîtă nu, proastă nu, gospodină, de familie — de nişte ani, reintraseră în circuitul modei numele cu rezonanţă non-proletară — casă, servici onorabil, fără copii, fără obligaţii, nu mai zic născută în zi mare, de întîmpinarea Domnului ...”

Şi totuşi! Constatase încă de la cincisprezece ani că nu are succes, că la ceaiuri rezema zidurile admirînd dansatorii, că telefonul nu suna decît pentru interese străine de persoana ei: „poţi să-mi împrumuţi cursul de Tehnologie? ... Ai idee unde-i Doina? O caut de dimineaţă, credeam că-i la tine ... Scuză-mă ... I pup you! ...”

De adolescentă, avusese o dorinţă fierbinte, obsedantă, unică: să se mărite. Nu era o veleitară, nu ataca imposibilul, spectaculosul, neprevăzutul, aventura o speriau. Se socotea modestă şi într-adevăr, visele-i nu escaladau piscuri intangibile. „În fond, ce am dorit? Un bărbat cumsecade, o gospodărie decentă, un copil ... De fapt, o familie, ce mare lucru?”

Nu o dată, problema fusese dezbătută şi de vecinii ei, soţii Pavelescu. Bătrînul începea de regulă discuţia înainte de culcare. Cu două perne sub ceafă şi ochii repeziţi în tavan, o asista pe nevastă-sa care-şi „făcea obrazul” la oglindă. Doamna Lili socotea că tenul şi părul sînt cele mai preţioase daruri ale unei femei şi, în consecinţă, efectua conştiincios, în fiecare seară, toaleta feţii.

— Nu pricep, dragă, comenta pe acelaşi ton şi cu aceleaşi cuvinte Mişu Etîcî, de ce fata asta nu are trecere, în definitiv, s-au cazat atîtea femei care-i sînt inferioare din toate punctele de vedere. Ce, parcă Lizica Filip e mai procopsită?

— Nu, mîrîia Doamna Lili scoţîndu-şi crema cerată de pe buze.

— Sau Dora? ... Şi atîtea altele! Explică-mi şi mie ce are Valentina?

Eliberată de mască, Paveleasca desfăcea braţele a fatalitate:

— Aia e că nu are! Ţin la Valentina, e o fată bună în felul ei, dar asta nu-i de ajuns.

— Cum nu-i de ajuns? Are atîtea calităţi ...

— Cunosc, scumpule! Gospodină, chibzuită, econoamă, nu umblă după golani, serioasă ... Cu astea faci o carte de morală, nu un dormitor comun. Din păcate, Valentinei nu-i place adevărul şi dintr-ale ei n-o scoţi.

— Care ale ei, Lilişor? Nu deranjează, n-o simţi ... Lasă antreul curat, nu abuzează de debara.

Soţii Pavelescu şi Valentina locuiau la comun. Un comun însă mai special. Cîndva fusese un apartament splendid, de cinci piese, cu atenanse bogate. Reglementările dure din anii ’50 privind spaţiul locativ siliseră fostul proprietar să-l împartă, ridicînd un zid despărţitor. Realizase astfel două locuinţe separate ajustate, rămînînd comun doar vestibulul de la intrare. în realitate, se locuia comod şi ce-i mai important, rămăseseră în centru, pe Brezoianu.

Doamna Lili dezmierdă în treacăt nasul bătrînului:

— N-o simţi ... ţine antreul curat ... Şi face clătite incomparabile! De aia te-ai îndrăgostit tu de mine, puişor?

— Bine, dar aveam altă vîrstă ... Altfel se punea tema!

— Cum? Nu fi caraghios!

— Dar ce-i lipseşte?

— „Nu mă pot desprinde de tine!” Asta-i lipseşte. Totul! Şi dacă încerci s-o consiliezi, o ţine tot hais! ori cea! cum ştie ea. I-am zis de atîtea ori, măi  fetiţo, îmbrăcă-te! Nu mai ţine cîrpele în dulap că se taie şi se demodează. Uite, vine primăvara, coase-ţi ceva şic, modern. Aşi Lemn! ... „Lasă, tanti Lili, că pentru servici sînt bune. Acolo, după cîteva luni de la angajare, mult un an, ajungi mobilă, nu se mai uită nimeni la tine ... Şi pe urmă, unde ies eu? păcat de parale ...”

— E modestă, opina moale Pavelescu.

— Zgîrcită.

— Fii atentă, Lilişor, că exagerezi. Prea te avînţi! După teoria asta, toţi avarii ar fi celibatari.

Doamna Lili trecu în spatele paravanului, un suvenir de familie ale cărui feţe de mătase fuseseră mereu schimbate de către posesorii succesivi, în funcţie de jocul moştenirilor, şi îşi puse cămaşa de noapte. După şaizeci de ani, evitase să se mai dezbrace în faţa domnului Pavelescu, după cum la fel, acesta ignora că are o lucrare dentară mobilă.

„Mi se pare odios să ne ţinem amîndoi dinţii pe noptieră. Vorba aia, încurcăm protezele şi pe urmă, dăm vina pe dentist