Soneria fulgeră scurt liniştea. Deschise uşa brusc. Îi fu de ajuns o privire. „Potera!”

Costache stătea în prag şi imediat în spate, barînd ieşirea, maiorul Rădulescu.

— Pe cine căutaţi? întrebă inutil.

Nea Firică rîse bine dispus:

— Pe matale şi poţi să mă crezi că nu-i nici o confuzie.

Se culcară spre miezul nopţii, după închiderea emisiunii. Doamna Lili, somnoroasă, se mulţumi cu o toaletă a obrazului mai sumară şi se vîrî imediat sub plapumă.

Mişu Etîcî îi căută mîna:

— Am văzut azi primii bujori în piaţă. Unele flori mă emoţionează în mod special. Mai ales, cele care apar primăvara. Zambilele, liliacul, narcisele ... O ţin minte pe Valentina într-un an, lăcrămînd în faţa unei tufe de stînjenei. Ştii unde, în curte la Procopii ... Cred că toată lumea simte la fel. Doamna Lili căscă:

— Dacă tu îţi închipui că mai e în stare azi cineva să observe că au înflorit bujorii sau scaieţii şi încă să mai şi vibreze, înseamnă că te plimbi pe Calea Lactee. Toţi n-au în cap decît FSN, PNŢ ...  Trăiască! ... Jos! Sigle şi platforme. Ocluzie politică ...

Bătrînul suspină:

— E păcat ... E păcat să nu observi cît de frumoşi sînt bujorii.

Doamna Lili, aproape adormită, şopti:

— Poate că încă nu le-a venit vremea ...

Pavelescu întoarse capul contrariat.

— Cum nu le-a venit?! Nu ţi-am zis că am văzut azi bujori în piaţă?

Bătrîna surîse în somn. Cîteva minute mai tirziu, domnul Mişu-Mircea-Tudor-Ionel Pavelescu, zis Etîcî, o ajunse din urmă pe acelaşi itinerar. Poate Calea Lactee ...

Se întoarseră la Bucureşti cu un ARO al Poliţiei din Piatra Neamţ. Flancat de Costache şi de maior, frumosul Coco fuma liniştit, fără să scoată un cuvînt. Abia în apropiere de Capitală emise primele sunete, de fapt un rîs înnăbuşit:

— Facem un pariu, băieţi?

— Ia te uită! exclamă maiorul Rădulescu. Şi ziceai că tovarăşul Singer n-are limbă ... Apropo, unde ţii acele alea? Sînt de la maşina de cusut a lu’ bunica, nu-i aşa?

— Ce pariu? întrebă Costache.

Coco zîmbi, etalînd o dantură strălucitoare:

— M-aţi priponit, bravo vouă! dar nu trece anul şi ne dăm bună ziua pe Calea Victoriei. Eventual, bem o vodcă împreună la Bulevard şi ne povestim amintirile.

Maiorul Rădulescu încercă să rîdă:

— Îmi plac optimiştii, maître Coco. De fapt, ce vrei să zici?

— Nimic extraordinar... Am urmărit la televizor nişte procese.

Apoi nu mai spuse nimic.