— Cine, draga mea?

— El! Rhett Butler.

Maică-sa o privi îngrozită. „Trebuie s-o vadă nea- părat un psihiatru”.

Era o faţă de masă pretenţioasă, un macrameu imens presărat cu medalioane Gobelin, pe care doamna Lili o începuse înainte de a se căsători. Războiul întrerupsese migăleala şi, vreme de cîteva decenii, rămăsese înfăşurată în hîrtie de mătase, într-un fund de şifonier. De cîte ori făcea ordine în dulapuri — cam la cîţiva ani odată, — Paveleasca desfăcea pachetul, privea cu nostalgie broderia şi o strîngea la loc. „Acum n-am timp s-o isprăvesc, cînd oi ieşi la pensie”. Într-adevăr, după pensionare, o scosese „afară”, dar mai mult, aşa cum recunoştea ea însăşi, ca s-o baladez de colo-colo. La răstimpuri totuşi, pentru a se convinge că nu-i de tot trîndavă, lua acul în mînă şi comitea cam douăzeci-treizeci de împunsături, după care abandona lucrul. „Trebuie să-mi schimb neapărat ochelarii”. Pavelescu era de acord — adera spontan şi cu entuziasm la orice iniţiativă de lene şi inactivitate — mai ales că nu vedea niciodată raţiunea unui efort inutil. „Am stat o viaţă fără gobelin. De ce să-ţi strici ochii? Ca să tremuri după aia că se varsă cafeaua pe masă?”

Ca de obicei, Mişu Etîcî frunzărea gazetele. Cumpărau tot ce găseau la chioşcul de ziare, se mirau nespus că publicaţiile îi costă zilnic 50 de lei, dar chestiunea în sine nu le indispunea bugetul şi perseverau.

— Ca să vezi! mormăi Pavelescu scoţîndu-şi scobitoarea din gură. Ziceam că doar Ceauşeasca era sadică ...

— Apropo de ce? ... Vezi că eşti murdar pe bărbie.

— Nu ţii minte? Am citit acum vreo două luni. în Zig-Zag, parcă ... Pe unde se ducea, toţi cîinii şi cocoşii erau lichidaţi. Uite încă unul, dement, probabil ... O familie din Piatra Neamţ îşi găseşte căţeluşul, un fox-terrier, la lada de gunoi, asasinat.

Paveleasca îl cercetă peste ochelari.

— Cum?!

— Cu un ac de maşină de cusut. I l-au descoperit în ceafă.

Doamna Lili scoase un ţipăt şi scăpă lucrul din mînă.

— Mişule!! îţi dai seama?

— Ce?!

— Pe Valentina tot aşa au lichidat-o! Cu un ac. Asta-i criminalul!

De emoţie, bătrînul începu să tremure.

— Stai puţin, Lilişor ... Zău, eşti prea de tot. Să n-o luăm razna cu fantezia ... Nu te avînta.

Bătrîna azvîrli lucrul din poale şi se repezi hotăfîtă spre telefon.

— Ba mă avînt! ... Vezi că dă muşeţelul în foc ...

Deşi Poliţia din Piatra Neamţ fusese alertată şi de cel puţin trei ore zona — strada Povernei şi împrejurimile — era supravegheată, maiorul Rădulescu ţinuse să-l însoţească.

— Rechinul e prea interesant şi prea important ca să ne permitem să-l ratăm. Nici o măsură de precauţie nu-i excedentară. Şi apropo de agenţia aia formidabilă — propun să-i zicem Maigret — e bine să ne obişnuim cu colaborarea.

Costache zîmbise:

— Aha! Cum rămîne, nene, cu încurajarea liberei iniţiative a cadrelor juvenile?

În realitate, se bucura. Nea Firică constituia o prezenţă tonică iar risipa de comentarii filosofice pe marginea unui fenomen sau altul nu înceta să-l amuze.

— Vezi, dom’le, constata de pildă în avion, ce va să zică, avantajele unei prese libere? Dacă întîmplarea n-ar fi fost relatată în gazetă, Paveleştii n-o citeau. Şi dacă n-o citeau Paveleştii ... Ţi-o spun deschis, Costache, eu unul nu-mi mai făceam iluzii. Eram încredinţat că individul a dispărut pour toujours!

— Ştiu, rîse Costache. Dar iată că împlinindu-ţi-se ruga, le beau Coco, s-a „manifestat”.

— Fără gazetă, degeaba se manifesta. Cînd ar fi scris Scînteia despre drama unui căţel? Scînteia sau oricare altă publicaţie.

— Aşa-i, nea Firică, ai dreptate, îl întrerupse Costache cu gîndul în altă parte. Problema e că nu prea avem probe.

Maiorul Rădulescu zîmbi liniştit:

— Ia învăţătură de la o deşcă bătrînă! Decît dovezi sacul şi crocodilul dat la fund, mai bine probe insuficiente cu şmecherul după gratii. Probe ai timp să cauţi, mai prinde însă urma lăsată pe apă de pasărea în zbor.

— Faci şi poezie, nea Firică?

— Nu mai fac că am ajuns. Zburau deasupra Bacăului.

Simţea o nelinişte care nu-i era proprie. Hotărîse să aştepte pînă la 8. O ultimă şansă pentru Amigo, dar şi pentru el însuşi. Era desigur obişnuit să acţioneze singur, dar ştia cît de preţios poate fi la drum hăituit un prieten pe care te poţi bizui. Amigo era unul dintre aceştia, nu o dată făcuseră echipă împreună.

De cîteva ori ieşise în curte, încercînd să adulmece, să sesizeze neobişnuitul. Aparent, strada păstra aspectul cotidian din orele înserării. Televizoare deschise, trotuare pustii, foşnetul particular al copacilor desfrunziţi, linişte desăvîrşită. Nici măcar cîinii nu lătrau. „Bulă, pesemne, n-avea vecini în cartier. Pariez că paraşuta aia mică îl caută şi acum”.

7 şi jumătate. Ca să-i treacă timpul, aprinse o ţigară. Trăgea rar, atent la orice zgomot de afară. Ca bun profesionist, îşi calcula toate şansele. Mai ales eventualitatea unui eşec.

„Chiar dacă pun laba pe mine, nu au probe”.

Şi recapitula încă o dată, a n-a oară, împrejurările celor două crime. Camelia încercase să-l şantajeze. Prin intermediul ei, cunoscuse un elveţian ... Cîteva afaceri ... Cîştigase ceva dolari, o sumă cochetă. În schimbul discreţiei, Camelia îi pretinse un paşaport pentru occident. Obraznică şi imbecilă. „Dacă nu-l obţin în zece zile nu-mă-ra-te, ciripesc totul unde trebuie”. Da, îi făcuse rost de paşaport: unul straşnic ăl mare, ăl din urmă ...

Valentina, vară-sa, ştia tot. Încercase s-o sperie ca să obţină de la ea „corpul delict” — cele cîteva obiecte dăruite Cameliei. În primul rînd, fotografia apoi inelul cu smarald. Ştia că sînt ascunse la ea. Smaraldul, în special, era compromiţător. Îl adusese din Italia şi o vreme, cînd cerul dragostei lor mai era senin, Camelia se fălise cu el pretutindeni, considerîndu-l sau cel puţin declarîndu-l inel de logodnă. Erau prea mulţi cei care ştiau cine i-l dăruise. Trebuia ştearsă orice urmă a legăturii lor ...

Strivi ţigara în farfurioara ceştii de cafea. „La dracu! Nu vreau să mă mai gîndesc ... 7 şi 25. Amigo, te-am salutat!” Se opri în mijlocul odăii. Un licăr de bucurie îi aprinse privirea. Se auzeau paşi pe alee ... Stinse lumina şi se apropie de fereastră. Nu se vedea nimic. O