În continuare, Liviu Turcu dezvăluia anumite aspecte de ordin general extrem de interesante. De obicei, agenţii trimişi în străinătate cu misiuni care durau ani de zile — în limbajul de specialitate cunoscuţi drept „spioni conservă” — erau loviţi de o aşa zisă moarte civilă. Îşi schimbau numele şi identitatea, piereau definitiv din peisajul cunoscuţilor, propriile familii îi considerau morţi sau dispăruţi.

Celebra „trădare” a lui Pacepa din l978 constituise pentru serviciile de securitate un adevărat cataclism. Aducînd la cunoştinţa CIA listele agenţilor români care lucrau în occident, aceştia deveniţi ineficienţi şi prime jdioşi, fuseseră imediat rechemaţi în ţară. Aici, au avut de întîmpinat o situaţie imposibilă. Indivizi obişnuiţi să trăiască ani de zile în condiţiile confortului oferit de vest, s-au trezit plasaţi în diverse servicii administrative obscure, dezrădăcinaţi, străini în propria lor ţară unde îşi pierduseră „persoana”, definitiv morţi pentru familii şi prieteni. Şi nu puţini au fost aceia care şi-au regretat amarnic întoarcerea.

Dimancea, presupunea Turcu, era probabil unul dintre ei. Pentru a evita consecinţele trecutului, preciza în continuare, unii agenţi se supuseseră nu doar unor operaţii de plastică facială, dar chiar şi unor Uşoare intervenţii pe coardele vocale pentru modificarea timbrului, semnalment important în fişa unui individ. „Oamenii aceştia trăiesc azi sub o a doua, ori a treia identitate falsă (şi nu neapărat în România). Reperarea lor — date fiind împrejurările arătate — este foarte anevoioasă dacă nu imposibilă”.

Căpitanul Dima netezi îndelung hîrtia cu mişcări încete de parcă ar fi fost filmate în ralenti. Maiorul respiră adînc scărpinîndu-şi cu pixul cîrlionţii de la ceafă:

— Ne pleoştirăm ... Nu mai ai vreo idee? Hai să ne punem creierii în mişcare. Să ne imaginăm că sîntem particularii ăia daţi dracului şi că clientul ne-a fluturat pe sub nas, un cec de un milion de dolari. Asta face să-ţi vîjîie glandele ... întrebă după cîteva clipe: Auzi ceva?

— Ce naiba să aud?!

— Glandele.

Costache dădu din mînă sîcîit:

— Lasă-mă, nene, că nu-mi arde de bancuri.

Se plimba furios prin birou, lovindu-se cu pumnul în palmă. Maiorul Rădulescu aprinse o ţigară şi-l observă o vreme în linişte, printre norii de fum.

— Ascultă, fiule, ce-ţi zic, rosti cu blîndeţe. Tu ai fost un baftos pînă acum, dar e bine să ştii un lucru. Al mai as dintre aşi, că lucrează la Scotland Yard, în Quai des Orfevres, pe Aleea Crocodililor — biroul Palmier 5 sau în Calea Victoriei şi tot a înregistrat niscai rateuri la viaţa lui. Şi asta-i valabil pentru orice meserie.

Costache se răsuci ca ars.

— Dezarmăm? O lăsăm baltă?

— Nu zic asta, dar deocamdată, toate căile s-au închis.

— În consecinţă?

— Nu ne rămîne nimic altceva decît să aşteptăm.

— Să se manifesteze. Să-şi semnaleze într-un fel existenţa. Să facă vreo gafă.

— Şi dacă a fugit din ţară? Rădulescu ridică braţele a neputinţă:

— Fatalitate! Rămîne să dea socoteală celui Dumnezeu, din celui meleag, unde o poposi. În orice caz, expediază-i semnalmentele la toate frontierele.

Costache părăsi biroul înnegurat. Se simţea nemulţumit şi supărat; pe el, pe nea Firică, pe ... fatalitate.

Cîinele dispăruse. După cîteva ceasuri de cercetări înfrigurate, faptul, cel puţin pentru Sîndeanu, devenise o certitudine. Îl căutase pretutindeni, fără a-şi ascunde scepticismul. Bulă era un căţel prin excelenţă domestic, n-avea curiozităţi care să depăşească portiţa grădinii, instinctul vagabond îi lipsea cu desăvîrşire. De altfel, lecturînd Pierderile din Mica Publicitate, Sîndeanu se mira necontenit cum de se pot rătăci cîinii. Fenomenul venea în totală contradicţie cu poveştile despre senzaţionale întoarceri acasă după ani de zile şi de la sute de kilometri. „Formidabil, dom’le, ce înseamnă instinctul!” Îi foloseau toate poliţiile din lume, performanţele canine de inteligenţă şi abilitate deveniseră legendare.

„Şi, dacă mai înţeleg chestiunea, îşi zicea Sîndeanu, la pechinezi, şoricari, caniches — flecuşteţe de salon, nu înţeleg cum de se pierd cîini serioşi — lupi, ogari, prepelicari şi alţi patricieni ai regnului”.

Înserarea le curmă orice nădejde. Cina fu un parastas imposibil. Florina, plînsă, nu se atinse de mîncare şi urcă imediat în odaia ei. Sîndeanu încercă să coloreze starea de spirit:

— Mîine dimineaţă, dau un anunţ la ziar.

— Fir’ar să fie de viaţă! explodă nevastă-sa. Am zis de atîtea ori că nu mai luăm cîine, dar acum mă jur! A fost pentru ultima dată.

— Să nu disperăm. Cine ştie ...

— Ce să se ştie?! Dacă era rătăcit undeva, pe aici, pînă acum apărea. Îl cunoaşte tot cartierul. Pînă şi sectoristul sau vardistul, ce dracu’ o fi acum!

Sîndeanu închise nervos televizorul:

— M-au înnebunit ăştia cu găvăreala! ... Se opri în faţa nevesti-sii, privind-o intens de parcă ar fi aşteptat efectiv un răspuns concret: Şi totuşi unde a dispărut? Aici e un mister.

Misterul avea să fie dezvăluit a doua zi dimineaţa. Domnul Vasilescu, pensionar, vecin de stradă cu Sîndenii, îi căută la prima oră, înainte ca aceştia să plece la serviciu. Era un bătrîn distins, mult simpatizat în cartier cu o fizionomie pitorească, de bunic clasic. Vîrsta venerabilă îi încuraja pe cei care-şi închipuie că fericiea vieţii constă în longevitate. Părea vădit încurcat, cu expresia caracteristică a individului care detestă să aducă veşti proaste.

— Ştiţi începu umezindu-şi buzele, căţelul dumneavoastră ...

Doamna Sîndeanu, care-şi verifica grăbită poşeta, înainte de plecare, înjurîndu-l în gînd, „uite, la ce oră vine şi ăsta să te deranjeze!”, se răsuci fulger:

— L-aţi găsit? Unde?

— Îmi pare rău ... E ... L-am găsit la noi, în pubela din faţa casei ... M-am mirat chiar.

— Cum!? A murit?

Florina cobora scara cu taşca pe umăr. Sări ultimele trepte şi se repezi la bătrîn.

— Cine a murit? Bulă?

Sîndeanu o mîngîie pe creştetul capului.

— Fii cuminte, fetiţo. Să vedem ...

Florina şi doamna Sîndeanu, ţîşniră pe uşă. Vasilescu continua să dea explicaţii:

— Poate n-aş fi dat peste el, dar nevastă-mea a rătăcit iar cheile. Mi-a fost teamă să nu le fi aruncat din neatenţie la coş ... I s-a mai întîmplat cu o linguriţă ... Săptămîna trecută, i-am găsit ochelarii în frigider. La vîrsta noastră, zîmbi scuzîndu-se, devii distrat. De aia, am scotocit.

Căţelul zăcea pe un jurnal, lîngă container.

„Ciudat, gîndi Sîndeanu. Nu pare accidentat... Şi cine avea interesul să-l ascundă?” Strigătul fetei îl cutremură.

— El l-a omorît, tată! El!

Sîndeanu se