Poveste imorala citește cele mai bune cărți online gratis .pdf 📖

Rodica Ojog-Braşoveanu

Poveste imorală

LUNI

Credeţi-mă, băieţi, trei crime într-o singură săptămână înseamnă cam mult chiar pentru unul ca mine. Sunt mic şi al dracului! Am 1,61 dar bat la 1,65. Cu tocuri şi talonete. "Ca papiţoii şi lăutarii", zic unii, dar nu-mi pasă. Chestia-i că am sărit din ordinul handicapaţilor. Când mă rad, trebuie să mă urc pe un scaun. Tipul care a stat înaintea mea în apartament juca în Naţionala de baschet şi a căţărat oglinda din baie sub tavan. În rest, lucrurile n-ar sta prea rău. Mama crede că sunt drăgălaş, eu sunt sigur că pe tata nu-l chema Peter O'Toole. Ea nu-i sigură în legătură cu nici un nume. Apropo de nume, mi se spune Bobiţă. Pentru un tip care a trecut de treizeci de ani, sună neserios, dar parcă Barbu mi se potriveşte? Aşa a vrut însă mama, probabil ca să ţină minte să nu mai înghită bărbi. Alde Nae Cola, Mary Istanbul, Gigi Samsung, clienţi fideli care-mi asigură un trafic non-stop în birou, îmi zic Cap Bob. Văd ceva filme băieţii!

Aţi înţeles, deci, că sunt căpitan. Din cauza fizicului, am intrat greu în Poliţie. "Prea atragi atenţia", mi s-a explicat. Le-am explicat şi eu că nu toată lumea se poate angaja la circ. Pe un ton convingător. Important în viaţă e să ştii cum vorbeşti. Adică stilul. Îl adaptezi după persoană, funcţie, sex, ora la care se consumă conversaţia.

Cele mai puţine şanse de reuşită le oferă primele ore ale dimineţii. Toţi sunt capsaţi. N-au dormit îndeajuns, iar agenda de lucru care trebuie epuizată până la sfârşitul orelor de program le dă ameţeală. Pe graşi nu-i bine să-i abordezi după gustarea de prânz. Iar au scrântit-o cu regimul, au remuşcări şi sunt nervoşi. Abulicii, dimpotrivă, sunt fiare înainte de a fi băgat ceva la raft. Cu cucoanele te înţelegi cel mai bine între zece şi douăsprezece antemeridian. Au avut timp să se machieze, arată încă proaspete şi au apucat să-şi bea cafeaua. Mai dificile sunt doamnele la menopauză. Astea au, de obicei, un ficat sprinţar care nu ţine seama de nici un fus orar. E nevoie musai deci, de uvertură. Recte, scapi un Kent sau o ciocolată mai pricopsită secretarei care-ţi şopteşte momentul când şefa se află în dispoziţie urbană. Puţină psihologie aplicată.

Nu sunt însurat. Din cauza categoriei. Muscă. O zână pentru care am jumulit cam la un hectar de margarete, "ba da — ba nu, ba nu — ba da", mi-a desluşit-o răspicat: "Nu mă pot mărita cu un tip care-mi încape în trusa de manichiură. Câte kile ai? Cincizeci? Exact cât o oaie. Scuză-mă, nu-i în fiecare zi Paştele."

Hobby-uri? Filmele în care frumoşi à la Lorenzo Lamas sau Gary Busy sunt caftiţi. Mă enervează supermenii ăştia de le încasează zece minute în şir, fără să li se deranjeze nici măcar freza. Un singur pumn bine aplicat şi din simbol-sexy ajungi ciclop pe cel puţin şase zile lucrătoare. Sunt un individ cu simţul realităţii.

Altul! Îmi place să mă îmbrac elegant. À quatres épingles, cum se spune în lumea francofonă; în valahă, la opt sute şi un pol. Asta, înainte de inflaţie. Costum, cravată, manşete bine scrobite. Mi-ar fi plăcut un monoclu, dar n-am suficient curaj. "Duşmanul meu intim" (vorba lui Montgomery sau a lui Rommel, nu-mi amintesc exact), căpitanul Bădoiu, susţine că am aerul unui proxenet de categoria a treia. Cam răutăcios Bădoiu, altfel băiat de nădejde, vesel şi optimist. Plăteşte cinci pensii alimentare şi priveşte viaţa cu ochi luminoşi. O privire de la juma' de vodcă în sus.

Ar mai fi muzica. O ador, mi-ar fi plăcut să cânt în coruri. Pe unde am încercat însă, m-au oprit înainte de a fi ajuns la jumătatea cântecului, convinşi că-l ştiu pe tot.

În principiu, e o fişă completă. Aş putea adăuga că locuiesc singur, într-un apartament de două camere, pe lângă Facultatea de Drept. Mama stă la Piaţa Kogălniceanu. Toată viaţa a avut damblaua să locuiască în apropierea unor statui: Rosetti, Lahovary, Luigi Cazzavillan, Stalin. Acum, s-a săturat şi de Hora Unirii şi pândeşte ceva pe la Eroii Neamului din Romană. Vrea probabil să intre în Istorie.

Vorbeam de locuinţă. Îmi place, am aranjat-o după gustul meu şi am impresia că mă reprezintă. Biblioteca e impozantă, fotoliile confortabile — atmosferă english — pe patul din dormitor poţi să te plimbi cu bicicleta. Bădoiu pretinde că aş fi scăpat mult mai ieftin dacă îmi cumpăram mobila de la pitici. Ştiu că ţine la mine, deşi e măgar. Şi e măgar pentru că-i invidios. Vorba lui Diderot, nici prietenia nu poate stinge sentimentul de invidie. "Nimic nu-i mai greu de iertat decât meritele altuia." Iar eu constitui pentru Bădoiu un motiv de oftică permanent. Mănânc ca un spart şi nu sar din muscă. El rămâne la supergreu, doar privind galantarele de la McDonald's. Nişte poliţişti chinezi, veniţi la noi cu daraveli de-ale lor, l-au întrebat ce loc ocupă în topul SUMO european. Vorbeau serios, ăştia cu ochi bridaţi nu se ţin de bancuri. Dacă li se întâmplă totuşi să râdă, e sigur că ai să plângi tu.

Până una, alta, aţi făcut cunoştinţă cu căpitanul Bădoiu. Lucrăm îndeobşte împreună. Mai avem un coechipier, locotenentul Ene. Despre el, mai târziu. Timpul presează. Trei crime într-o săptămână pun pe gânduri şi ceva îmi spune că autorul — pentru că este categoric vorba despre acelaşi autor — nu se va opri aici.

E luni, deci. Dimineaţa. Infectă ca toate dimineţile de luni. Cine afirmă că-i place să muncească se dă mare sau constituie un caz patologic. Tot ce este obligatoriu exclude ipso facto, noţiunea de plăcere, un truism pe care nu eu l-am descoperit. Dacă stai comod pe un scaun la birou, vreme de opt ceasuri, e muncă. Dar dacă alergi de nebun în chiloţi scurţi, pe cheiul Dâmboviţei, până îţi dai sufletul, în garagaţa bucureşteanului miştocar de profesie "ce faci dom'le, tot nu l-ai prins?!", nu e muncă. Exulţi în sudori, nu te-a obligat nimeni.

Ca de obicei, sunt primul la birou. Nu