Cărți «Crima prin mica publicitate povești online gratis pdf 📖». Rezumatul cărții:
— E din toate punctele de vedere zgîrcită, vorbi de după paravan, doamna Lili. Nu dă nimic de la ea. Nu-i simpatică, nu ştie să zâmbească, să spună o glumă. Ai văzut-o cînd am avut musafiri ... Stătea mobilă şi aştepta s-o distreze alţii.
— Voi, femeile, sînteţi răutăcioase. Sigur, Vali nu-i prea expansivă. În schimb, persoanele mai aşezate sînt odihnitoare.
— Nu i-a cerut nimeni să zbîrnîie ca un bondar. Tu nu vezi că n-are nici o prietenă? Ţi se pare normal să nu fie în vizită cu nimeni? Să nu primească un telefon? Tu nu vezi că nu sună telefonul? ...
Nu, telefonul nu suna niciodată pentru Valentina. Călcîndu-şi cu aplicaţie o bluză brodată de mînă, Valentina se gîndea cu emoţie la seara de mîine. Avusese o idee inspirată dînd anunţul matrimonial. „Tot a fost bună la ceva şi Revoluţia”, conchise atentă la pliurile guleraşului. I se părea de fericit augur că răspunsul necunoscutului fusese prompt; îl găsise după două zile la căsuţa agenţiei iar compunerea în sine îi făcuse o bună impresie. Personajul preciza că e inginer, are 50 de ani, locuieşte în Bucureşti şi dispune, de o situaţie materială confortabilă.
„Nu caut, stimată doamnă, decît un suflet bun, cald şi sincer care să mi se alătureze”. Valentina lăcrăma înduioşată: „Cine ştie ce drame ascunde fraza aceasta! ...”
Se şi vedea duioasă şi calină, aşteptîndu-l cu un şorţuleţ cochet, proaspătă ca o primăvară. În bucătărioara intimă, musacaua aşteaptă caldă la cuptor, papucii sînt pregătiţi în vestibul... E obosit, tracasat de slujbă, de colegi invidioşi, de un şef obtuz. Cu un surîs, cu un cuibărit tandru la pieptul lui îi alungă creţurile cele rele de pe chip ...
„De-aş şti cum arată!", şi se gîndea cu nerăbdare şi dulce spaimă la primele clipe ale întrevederii. Fără să-şi dea seama, îi împrumuta inconştient carura lui Burt Lancaster. Figura era însă ştearsă, ceţoasă, ca într-o fotografie voalată.
Tot pozitiv apreciase şi graba necunoscutului. După reacţia imediată la anunţ, la telefon se arătase la fel de zorit. Valentina, sugrumată de emoţie, cu o inimă care funcţiona cu 200 pe oră, acceptase fără fiţe de cinema întîlnirea fixată a doua zi.
„Ce sens are să amînăm o întrevedere pe care o presimt foarte plăcută? Glasul dumneavoastră îmi spune că sînt totuşi un bărbat norocos”.
Încercase să fie cochetă şi se mirase dulce:
„Norocos?”
„Da, nu citesc decît întîmplător România Liberă. Pesemne că trebuia să dau de anunţul dumneavoastră ...”
După ce se încheiase convorbirea, Valentina începuse să rîdă nervos. „Nu zău, ce curaj pe tine!”. Curaj să dea anunţul, să înfrunte zîmbetul funcţionarei care-l înregistra, curaj să formeze numărul de telefon al necunoscutului. îşi amintea înveninată comentariile colegilor de servici. Cînd soseau ziarele, consultau în primul rînd „Matrimonialele”. Citeau rubrica întreagă cu glas tare, în amuzamentul gras al biroului. Ploua cu observaţii spirituale şi inteligente, se sugerau formule noi incluzînd şi precizări de alcov, iar la acel aşteptăm şi provincia, inclus generos într-unul din anunţuri, biroul fu cutremurat de un rîs zgomotos.
„Procedeul mi se pare ruşinos şi lipsit de demnitate, decretase arhitecta Monica Rareş. Recunoşti public că n-ai spor la bărbaţi, că-ţi arde buza după o pereche de nădragi. Barem gentilomii care recurg la asemenea truc, sînt de-a dreptul jalnici ...”
„Nu-i chiar aşa, ma chère, o contrazisese altcineva într-o doară. Destinul trebuie forţat, ocaziile inventate. Poate că treci zilnic pe lîngă personajul mult interesat, dar îl ignori”.
Valentina îşi umezi degetele şi încercă talpa fierului care sfîrîi uşor: „Le dă mîna să vorbească! Răreşoaia are un tont, slugă, nu bărbat, ea face doar efortul să respire, după ailaltă umblă legiuni de derbedei, nu se poate lucra în birou de atîtea telefoane ...”
— Dar ia să stai tu — de la o vreme, începuse să vorbească singură, fără să-şi dea seama — să stai tu singură cu anii, să nu te duci într-un concediu, că n-ai cu cine, să mănînci ou roşu fără să ciocneşti, de Revelion să înghiţi două oxanepame şi să te culci cu perna în cap. Nu mai zic de sfatuile ordinare, la cea mai mică izbucnire nervoasă ...
Auzi ciocănit în uşă şi puse fierul pe suport: Doamna Lili, jovială ca totdeauna, o cuprinse într-o privire maternă:
— Şi zi aşa, mîine e ziua cea mare! Îţi spun drept, scumpo, cred că sînt mai emoţionată ca tine:
Valentina îi zîmbi recunoscătoare:
— Mi se taie picioarele doar cînd mă gîndesc.
— Ei lasă dragă, că n-o pica Prinţul Charles! Ce vrei sa pui pe tine?
— Mă gândeam la bluza asta cu foile negre.
— Nu draga, se strîmbă bătrîna prea aduci a dăscăliţă. Nu zic despuiată, dar nici ca activistele de partid, alese în prezidiu. Frivolizează-te şi tu oleacă ... Mergi mîine la servici?
— M-am învoit. Mai dau aici cu cîrpa şi mă duc la coafor.
— Auzi, vrei să-mi faci o plăcere?
Sprîncenele bine pensate ale Valentinei pictară două semne de întrebare. Doamna Lili urmă precipitat, pe un ton de rugăminte:
— Du-te lîngă Ciocîrlia, la Viorica, şi las-o să te tundă şi să te aranjeze cum ştie ea. Are o mînă extraordinară!
— Dar sînt foarte mulţumită de Flora. Şi e coaforul Lido!
— O fi Lido, dar te tunde de parcă ai fi Ana Pauker! Continuă repede, pentru a nu-i da timp să se supere: Vezi să ai şi tu o floare în casă, un coniac, ceva, că n-o să-l tratezi cu sirop de tuse ...
Valentina izbucni în plîns. Paveleasca se alarmă:
— Ce-ţi veni, draga mea? Ochi umflaţi îţi trebuie mîine? Să-ţi faci neapărat o mască diseară cu gălbenuş şi vitamina A ... Şi lasă prostiile! Ai să vezi c-o să fie bine! Minţi: Am eu, aşa, o presimţire ...
Valentina îşi îndreptă ochii spre icoană:
— Aş vrea să mă văd poimîine ...
Un bărbat suplu, elegant, intră în Florăria Bucureşti. Vînzătoarea, „trăznet”, cu un machiaj competent şi de bună calitate, îl aprecie expertă: „Cam puriu boss-ul, dar încă competitiv”.
— Săru’mîna! Am văzut că aveţi liliac. Degetele frumoase ale vînzătoarei începură să baleteze în jurul glastrei, etalînd vreo şase inele şi o manichiură impecabilă:
— Acum ne-au venit. Doriţi?
— Vreau un buchet frumos, domnişoară.
— Şapte fire e bine?
— Mai