„Hm! Pesemne, gonzesa-i prospătură, reflectă visătoare vînzătoarea ambalînd artistic florile.

Un gînd straniu străfulgera mintea bărbatului:

„Primele flori de pe mormîntul ei...”

Îndepărtă imaginea şi scoase porte-feuilles-ul:

„Devii macabru, bătrîne”.

2. VEDEREA

Pînă la întîlnirea fixată de necunoscut, mai era jumătate de ceas dar Valentinei nu-i plăcea să fie în panică de timp. Şi la serviciu sosea cu cel puţin zece minute mai devreme, iar cînd călătorea cu trenul îşi ocupa totdeauna locul în compartiment.

Aruncă o privire mulţumită în jur. Era gata. Totul în casă strălucea, faldurile feţei de masă cădeau ţepene şi simetric, tot simetrice se aranjau fursecurile şi stik-surile înălţînd două movilite apetisante pe măsuţa volantă.

În baie atîrnau cele mai bune. prosoape, pluşate şi viu colorate, întrebuinţate doar de Crăciun si de Paşte, sau cînd chemase odată medicul acasă. În savonieră se lăfăia un Lux nedesvirginat, din bucătărie dispăruseră cîrpele, ştergarele ponosite, pungile de plastic şi în general ambalajele recuperate pe care nu se îndura să le arunce. Două glastre cu flori încercau să dea un aer cochet interiorului. Fresiile, împreună cu un mărţişor i le aduseră Paveleştii. Cinci garoafe cumpărase ea reprimîndu-şi sentimentul de  spaimă amestecată cu ruşine. „Dacă o ţii tot aşa, ai să te ruinezi fetiţo, unde vrei să ajungi!”, pe care-l încerca ori de cîte ori comitea cheltuieli nesăbuite: un loc mai scump la teatru, un taxi, o felie de tort la Continental, femeia chemată la scuturatul de primăvară. Asemenea gesturi le socotea total lipsite de decenţă şi bun simţ. Evident, existau şi argumente de nuanţă pioase, fără replică: „Mai bine dădeai de pomană banii ăştia, ajutai un nenorocit”. Doar Valentina, cînd se ducea la cimitir în sîmbăta morţilor, avea grijă de bani schimbaţi: monede de cîte un leu.

Aranjase şi dormitorul. Serviciul de toaletă strălucea şi, cedînd unui impuls nedefinit, cu obrajii şi inima îmbujorate sfeclă de ruşine, parcă în secret şi de ea însăşi, înfăşase patul în cel mai bun aşternut de damasc din trusoul ei.

„Nu mă gîndesc. la prostii, Doamne fereşte, nici eu nu ştiu ce-mi veni”.

Continua să se plimbe prin casă ca să nu-şi şifoneze rochia aşezîndu-se dar şi pentru că îşi plăcea interiorul, toate lucruşoarele ei bune şi frumoase adunate bucată cu bucată. „Uite ce poate să facă singură, o femeie vrednică şi chibzuită” constituia una din reflecţiile ei, motiv de satisfacţie care nu ostenea niciodată.

Ce-i drept, cînd se despărţiseră, Zaharia nu pretinsese nimic. Plecase aşa cum venise: cu traista-n băţ şi un Renault, aproape o ruină. „Maşina e un obiect utilitar şi nu de duminică, mă menajez pe mine, nu tinicheaua". Valentina înghiţea în sec „adică de ce Dobrescu poate să ia tramvaiul pînă la serviciu; Mă-ta a închis ochii şi nu ştia ce-i ăla tren”.

O umbră — după aproape zece ani amintirea continua s-o doară, trecu fîlfîit de pasăre neagră — întunecînd emoţiile aşteptării. O părăsise din senin, într-o bună dimineaţă fără explicaţii, fără scandal. Nu se certaseră niciodată. Zaharia înregistra, zîmbea şi, abia mai tîrziu avea să-şi dea seama Valentina, depozita. „Plec şi nu mă mai întorc”. Nu se mai întorsese niciodată. Bărbatul acesta avea să rămînă pentru ea o enigmă pînă la capătul zilelor. Nimeni nu reuşise s-o lămurească, nici măcar rudele Iui. Aşa au fost ei nebuni, toţi în familie, nu putea mulţumi pe nimeni, nu constituia o bază de discuţie serioasă. Valentina nu se ştia cu nimic vinovată şi amănuntul în sine o înnebunea. Fusese convinsă că intervenise o femeie. Făcuse investigaţii şi rămăsese profund dezamăgită. Zaharia trăia singur, luase o odaie cu chirie undeva, în Balta Albă. Acum nu mai înţelegea chiar nimic şi începuse să se întrebe dacă nu cumva nemulţumirea lui Zaharia nu era mult mai gravă, mai adîncă decît îşi închipuise, cu rădăcini nebănuite. După cîţiva ani, obosită de aşteptare, introdusese acţiune de divorţ. „La o eventualitate, să fiu liberă şi baremi să ştiu cum stau lucrurile ...”

Îl întîlnise apoi pe Coco. Enigmaticul, diabolicul Coco ...

Mica pendulă din sufragerie începu să bată ora şapte. „Proasto! Acum îţi veni să inventariezi toţi nemernicii din viaţa ta?” În aceeaşi clipă, inima începu să-i bată — senzaţie din ce în ce mai frecventă — asurzind-o. „A sunat, sau mi s-a părut?”

Trilul muzical se făcu auzit din nou şi zbură la uşă. Trase yala fără a-şi putea stăpîni gîfîitul de emoţie. Un bărbat înalt surîdea din spatele unui buchet de liliac alb. Valentina simţi că pămîntul îi alunecă de sub picioare.

— Tu!?

În apartamentul vecin, doamna Lili dădea în cărţi pentru dama de cupă — Valentina.

Pavelescu se foia de colo colo, din cale afară de agitat. Se opri brusc, ascuţindu-şi urechea. Parcă am auzit soneria.

— Parcă ... Pînă aici, făcu doamna Lili îndreptîndu-şi ochelarii, dă bine. Craiul de ghindă la drum de seară ... Peste un ceas-două, o să ştim dacă minte cartea

Mişu Etîcî o ţinea pe-a dumnealui:

— O fi venit?... El e, precis. Tu ce zici? Nevastă-sa săltă din umerii pufoşi:

— Du-te de-ntreabă.

— Nu zău, Lili, de la o vreme am impresia că nu ştii ce  vorbeşti. Cum să dau acum peste oameni? Într-o împrejurare atît de delicată ... Nici dacă mi-ar lipsi chibriturile sau sarea din casă ...

Atentă la cărţi, doamna Lili mormăi:

Sînt chibrituri în cămară. Am cumpărat alaltăieri.

Bătrînul o privi interzis:

— Lili, ce-i cu tine? Paveleasca se holbă la rîndul ei:

— Cu mine?! Ce să fie cu mine? împrăştie nervoasă cărţile: cu astea nu ştiu ce e. Dau anapoda rău. Parcă-s cucuvele, nu poze tipărite. Dă drumul la televizor.

Încercau să urmărească Actualităţile, dar gîndurile le erau în altă parte. Bătrînul se foi în fotoliu. îşi lăsă tandru mîna pe braţul neveste-si.

— Tu ce zici? Iese ceva? Ce-ţi spune inima? Buzele doamnei Lili se încreţiră.

— Cum i-o fi norocul. Doar că soarta, adăugă încet se cunoaşte şi în căutătură.

— Aoleu! Ai început să vorbeşti ca biata mamă-ta.

— Cînd ai auzit-o tu vorbind aşa, era mai tînără ca mine ... Mă uitam şi azi la biata Vali. Scrie pe ea, ce mai!

— Ce scrie?

— Că n-are parte de bărbat. Parcă era mai