dimineaţa era o oră cam nepotrivită pentru a călători cu trenul. Mai erau două ceasuri până-n zori. Văzând că nu e rost de un somn bun şi simţindu-se mulţumit că dusese la bun sfârşit o misiune delicată, Poirot se ghemui într-un colţ şi aţipi.

Se trezi pe la nouă şi jumătate şi o luă înspre vagonul restaurant, dornic de o cafea fierbinte.

Înăuntru se afla numai o singură persoană, evident tânăra doamnă de care amintise conductorul. Era o femeie înaltă, subţire, oacheşă la faţă, de vreo douăzeci şi opt de ani. Se simţea un fel de cumpătare calculată în felul cum mânca sau îi cerea chelnerului încă o ceaşcă de cafea, ceea ce denota o deplină familiarizare cu oamenii şi călătoriile. Purta o rochie de voiaj de culoare închisă, dintr-un material subţire, tocmai potrivit pentru atmosfera înăbuşitoare din tren.

Neavând ceva mai bun de făcut, Hercule Poirot se distra studiind-o discret.

Era genul de femeie tânără, aprecie el, care ştie să-şi poarte perfect de grijă oriunde s-ar afla. Era echilibrată şi matură. Nu-i displăcea regularitatea severă a trăsăturilor şi nici paloarea delicată a pielii. Îi plăcea şi părul ei negru, lucios, bine pieptănat, şi ochii cenuşii, reci şi impersonali. Dar, hotărî Poirot în cele din urmă, e un pic prea calculată pentru a fi ceea ce numea el "o femeie drăguţă".

În acel moment îşi făcu apariţia un alt personaj. Un bărbat înalt, între patruzeci şi cincizeci de ani, cu o faţă uscată, smeadă, şi cu părul puţin albit la tâmple.

"Colonelul din India", îşi spuse Poirot.

Noul venit se înclină în faţa femeii.

— 'Neaţa, domnişoară Debenham.

— Bună dimineaţa, colonele Arbuthnot.

Colonelul puse mâna pe spătarul scaunului din faţa ei.

— Ai ceva împotrivă?

— Nu, bineînţeles. Ia loc.

— Ştii, micul dejun nu e întotdeauna o masă prea animată.

— Sper să nu fie aşa. În orice caz, nu mă interesează.

Colonelul se aşeză.

— Băiete! Glasul îi era foarte autoritar.

Comandă ouă şi cafea.

Ochii îi rămaseră o clipă asupra lui Poirot, apoi trecură mai departe, indiferenţi. Poirot, care cunoştea bine spiritul britanic, ştia ce-şi spusese colonelul în sinea lui: "Vreun străin afurisit".

Fideli obiceiului insularilor, cei doi englezi nu se arătară prea vorbăreţi. Schimbară câteva cuvinte după care femeia se ridică şi părăsi vagonul.

În timpul prânzului, cei doi se aşezară la aceeaşi masă şi, ca şi mai înainte, îl ignorară complet pe cei de al treilea pasager. De data aceasta, însă, conversaţia lor fu mai animată. Colonelul Arbuthnot povestea despre Punjab, iar din când în când se întrerupea pentru a o întreba câte ceva despre Bagdad, unde ea, pare-se, fusese guvernantă. Tot stând aşa de vorbă, descoperiră că au câţiva prieteni comuni, drept care deveniră pe dată mai puţin scorţoşi, mai amicali. Depănară tot soiul de amintiri despre un oarecare Tommy şi despre nu mai ştiu care Jerry. Colonelul o întrebă dacă se întoarce acasă, sau dacă are de gând să se oprească la Istanbul.

— Nu, merg direct acasă.

— Nu-i oare păcat?

— Acum doi ani m-am întors tot pe acest drum, şi atunci am stat trei zile la Istanbul.

— Aha, înţeleg. Ei bine, îndrăznesc să spun că mă bucur foarte mult că mergeţi direct în ţară, pentru că şi eu fac acelaşi lucru.

Zicând acestea, colonelul se înclină cam stângaci, îmbujorându-se la faţă.

"E sensibil, colonelul nostru", îşi spuse Poirot, puţin amuzat. "O călătorie cu trenul e la fel de periculoasă ca şi una cu vaporul".

Cu o voce calmă, domnişoara Debenham îi răspunse că îi pare foarte bine. În atitudinea ei se strecură o undă de răceală.

Colonelul, observă Poirot, o conduse până în dreptul compartimentului ei. Peste puţină vreme, în depărtare apăru priveliştea splendidă a masivului Taurus. Cei doi stăteau pe coridor, unul lângă altul, contemplând Porţile Ciliciene. Deodată, domnişoara Debenham suspină. Poirot, aflat prin apropiere, o auzi şoptind:

— E atât de minunat! Aş vrea... aş vrea...

— Ce anume?

— Aş vrea să mă pot bucura de toate astea!

Arbuthnot nu răspunse. Linia colţuroasă a feţei sale păru şi mai severă, şi mai întunecată.

— Dumnezeule, cât aş fi vrut să n-ai nimic de-a face cu toate astea.

— Taci, te rog, taci.

— Oh, e-n regulă.

Aruncă o privire puţin plictisită spre Poirot. Apoi continuă:

— Dar nu mă pot împăca cu ideea să te ştiu guvernantă... la cheremul unor mame tiranice şi al odraslelor lor plicticoase.

Ea râse, parcă mai puţin reţinută ca de obicei.

— Oh, n-are importanţă. Imaginea guvernantei batjocorite e un mit perimat. Te asigur că părinţii sunt cei terorizaţi de mine.

Tăcură. Se vedea că Arbuthnot era cam ruşinat de ieşirea lui. "Asist la o ciudată şi nostimă comedioară", îşi spuse Poirot, dus pe gânduri. De gândul acesta avea să-şi amintească mai târziu.

Ajunseră la Konia în aceeaşi noapte, pe la unsprezece şi jumătate. Cei doi englezi coborâră din tren să-şi mai dezmorţească picioarele; începură să se plimbe încoace şi-ncolo pe peronul înzăpezit.

Poirot se mulţumi să urmărească de la fereastră forfota gării. După vreo zece minute ajunse la concluzia că, în fond, o gură de aer proaspăt n-ar avea ce să-i strice. Aşa că se înfofoli bine, punându-şi câteva haine, jerseie şi fulare, iar peste pantofi o pereche de galoşi. Astfel echipat, coborî cu atenţie pe peron şi începu să se plimbe. O luă prin spatele trenului.

După voci, recunoscu cele două siluete nedesluşite care stăteau în umbra vagonului poştal. Auzi întâi vocea lui Arbuthnot:

— Mary...

Femeia îl întrerupse.

— Nu acum, nu acum. Când totul se va termina, şi va rămâne departe, în urma noastră... atunci...

Discret, Poirot se îndepărtă. Era surprins. Cu greu recunoscuse vocea rece, măsurată a domnişoarei Debenham. "Ciudat", îşi spuse.

A doua zi se întrebă dacă nu cumva cei doi se certaseră.

Îşi vorbeau foarte puţin. Femeia îi părea neliniştită. Avea cearcăne la ochi.

Pe la două şi jumătate după-amiaza, trenul se opri. La ferestre apărură capete curioase. Câţiva oameni, îngrămădiţi lângă linia ferată, priveau şi arătau cu mâna spre ceva de sub vagonul restaurant. Poirot se aplecă în afară şi se adresă conductorului vagonului de dormit, care tocmai trecea în fugă prin dreptul ferestrei. Omul îi răspunse, după care Poirot îşi trase capul înăuntru şi, întorcându-se, fu cât p-aci s-o izbească pe Mary Debenham, care stătea exact în spatele lui.

— Ce s-a