întâmplat? întrebă ea, aproape pe nerăsuflate, în franţuzeşte. De ce ne-am oprit?

— Nu-i nimic, domnişoară. S-a aprins ceva sub vagonul restaurant. Nimic grav. De altfel, au stins focul şi acum repară stricăciunile. Nu e nici un pericol, vă asigur.

Ea făcu un gest brusc, de parcă ar fi alungat ideea pericolului, ca total lipsită de importanţă.

— Da, da, înţeleg. Dar timpul?

— Ce timp?

— Păi, vom avea o întârziere.

— Da, e posibil, recunoscu Poirot.

— Dar nu putem întârzia! Trenul trebuie să sosească la Istanbul la 6.55 şi trebuie să traversăm Bosforul ca să prindem Simplon Orient Expresul de ora 9. Dacă avem o oră sau două întârziere, pierdem legătura.

— Se prea poate, admise Poirot.

O privi întrebător. Văzu că mâna îi tremura pe pervazul ferestrei şi buzele îi tremurau.

— E atât de important pentru dumneavoastră, domnişoară? o întrebă.

— Da. Da, este. Trebuie... trebuie să prind legătura.

Spunând acestea, se întoarse şi o luă de-a lungul coridorului spre colonelul Arbuthnot.

Neliniştea ei, totuşi, se dovedi neîntemeiată. Zece minute mai târziu, trenul se urni din loc. Sosi la Haydapassar doar cu cinci minute întârziere, câştigând pe drum din timpul pierdut.

Apele Bosforului erau agitate, astfel că lui Poirot nu prea-i făcu plăcere traversarea. Pe vapor nu-i mai văzu pe tovarăşii săi de călătorie. Ajuns la podul Galata, o luă direct spre hotelul Tokotlian.

 

 

CAPITOLUL II

HOTELUL TOKOTLIAN

 

La hotel, Hercule Poirot ceru o cameră cu baie. Apoi se îndreptă spre biroul de recepţie să se intereseze dacă nu-i sosiseră scrisori.

Găsi trei scrisori şi o telegramă. La aceasta din urmă se uită oarecum surprins. Nu se aşteptase la aşa ceva.

O desfăcu calm şi cu grijă, ca de obicei. Cuvintele tipărite se înlănţuiau distinct, reliefat.

 

"Evoluţia prezisă cazului Kassner luat întorsătură neaşteptată rog reveniţi urgent".

 

"Asta mai lipsea", murmură Poirot înciudat. Se uită la ceas.

— Trebuie să plec la noapte, îi spuse portarului. La ce oră pleacă Simplon Orientul?

— La nouă, domnule.

— Poţi să-mi iei un bilet la vagonul de dormit?

— Bineînţeles, domnule. Nu-i nici o greutate. În acest sezon, trenurile sunt aproape goale. Doriţi la clasa întâi, sau la a doua?

— La întâi.

— Très bien, Monsieur. Până unde mergeţi?

— La Londra.

— Bien, Monsieur. Vă voi lua un bilet până la Londra şi vă voi rezerva o cuşetă la vagonul de dormit Istanbul-Calais.

Poirot se uită din nou la ceas. Era opt fără zece.

— Mai am timp să mănânc ceva?

— Bineînţeles, domnule.

Poirot îl salută cu o mişcare a capului. Se duse la biroul de recepţie pentru a anunţa că renunţă la cameră, după care, traversând holul, intră în restaurant.

În timp ce dădea chelnerului comanda, simţi o mână pe umăr.

— Oh, bătrâne, iată o surpriză plăcută, auzi o voce în spatele lui.

Cel care rostise cuvintele era un bărbat între două vârste, scund şi corpolent, cu părul tuns perie. Zâmbea încântat.

Poirot sări în picioare

— Domnule Bouc.

— Domnule Poirot.

Bouc era belgian, director la "Compagnie Internationale des Wagons Lits", şi cunoştinţa sa cu Poirot, fosta stea a poliţiei belgiene, dura de ani de zile.

— Departe de casă, mon cher, spuse Bouc.

— O mică afacere în Siria.

— Aha! Şi când te întorci acasă?

— La noapte.

— Splendid! Şi eu la fel. Mai precis, vom călători împreună până la Lausanne, unde am nişte treburi. Bănuiesc că iei Simplon Orientul?

— Da, tocmai am cerut un loc la vagonul de dormit. De fapt, aş fi vrut să rămân câteva zile aici, dar am primit o telegramă care mă cheamă urgent în Anglia într-o problemă importantă.

— Aha! Ei, afacerile-s afaceri! Iar dumneata eşti, cum s-ar spune, în vârful piramidei acum, bătrâne!

— Ei, puţin succes poate că am avut.

Poirot încercă să pară modest, dar nu prea-i reuşi. Bouc izbucni în râs.

— Ne vedem mai târziu, îi spuse el.

Aplecat acum deasupra farfuriei, Poirot se străduia să nu-şi moaie mustăţile în supă. Ducând la bun sfârşit această treabă, privi în jur, în aşteptarea felului următor.

La mese se aflau vreo şase bărbaţi, dintre care numai doi îi atraseră atenţia.

Aceştia stăteau împreună la o masă, nu prea departe de el. Cel mai tânăr, de vreo treizeci de ani, cu o figură agreabilă, era fără îndoială american. Totuşi nu el, ci celălalt trezi interesul detectivului nostru.

Acesta era un om între şaizeci şi şaptezeci de ani. Văzut de la distanţă, avea aerul binevoitor al unui filantrop: frunte boltită, care se continua într-un uşor început de chelie, şi gură surâzătoare, lăsând să se vadă dantura falsă, foarte albă. Totul părea să-ţi spună că ai în faţă o persoană cumsecade. Numai ochii dezminţeau această impresie: mici, foarte reci, şi vicleni. Şi nu numai atât. Spunându-i ceva tovarăşului său mai tânăr, se uită împrejur, şi atunci privirea i se opri o clipă asupra lui Poirot, suficient pentru ca acesta să remarce o răutate ciudată, o încordare neobişnuită în căutătura lui. Apoi se ridică.

— Plăteşte nota, Hector, spuse.

Vocea îi era puţin răguşită. Avea un timbru straniu, melodios, oarecum ameninţător.

Întorcându-se în hol pentru a-şi regăsi prietenul, Poirot îi zări pe cei doi pregătindu-se să părăsească hotelul. Bărbatul cel tânar supraveghea transportarea bagajelor. După puţină vreme împinse uşa de sticlă de la intrare şi spuse:

— Totul e gata, domnule Ratchett.

În loc de răspuns, bătrânul mormăi ceva şi ieşi.

— Eh bien, spuse Poirot, ce părere ai de aceştia doi?

— Americani, rosti Bouc.

— Fireşte că-s americani, dar ce crezi despre ei?

— Tânărul pare foarte simpatic.

— Şi celălalt?

— Să-ţi spun drept, nu-mi place. Mi-a făcut o impresie proastă. Dar dumitale?

Poirot stătu o clipă pe gânduri.

— Când a trecut pe lângă mine, în restaurant, am avut o senzaţie curioasă. Era ca şi cum m-aş fi aflat o clipă lângă un animal sălbatic, dar sălbatic, înţelegi!

— Şi totuşi, arată foarte onorabil.

— Întocmai! Corpul, adică cuşca, e foarte onorabil, dar printre gratii se observă figura fiarei.

— Ai multă imaginaţie, bătrâne, spuse Bouc.

— S-ar putea. Totuşi nu-mi iese din cap că m-am aflat pentru o clipă în preajma răului.

— Vorbeşti de acel respectabil gentleman american?

— Da, de acel respectabil gentleman american.

— Fie, spuse Bouc binevoitor. S-ar putea. E mult rău pe lumea asta.

În clipa aceea se deschise uşa şi portarul intră şi se îndreptă spre ei. Părea frământat şi cam jenat.

— E nemaipomenit, domnule, îi spuse