lui Poirot. N-am mai găsit nici o cuşetă liberă la clasa întâi.

— Cum? strigă Bouc. În acest sezon? Ah, atunci, fără îndoială, o fi un grup de ziarişti sau politicieni...

— Nu ştiu, domnule, vorbi portarul, întorcându-se spre el respectuos, dar aşa stau lucrurile.

— Bine, bine, îi spuse Bouc şi i se adresă apoi lui Poirot. Fii fără grijă, prietene. Aranjăm noi ceva. Întotdeauna există un compartiment, numărul 16, care e liber. Conductorul are grijă de asta!

Zâmbi, apoi se uită la ceas.

— Hai, e timpul să mergem.

La gară, Bouc fu salutat cu mult respect de conductorul în uniformă cafenie al vagonului de dormit.

— Bună seara, domnule. Aveţi compartimentul numărul 1.

Strigă după nişte hamali, care încărcară bagajele domnilor şi le purtară de-a lungul vagonului pe care sta scris:

 

ISTANBUL-TRIESTE-CALAIS

 

— Am auzit că e plin astă-noapte?

— E de necrezut, domnule. Toată lumea şi-a găsit să călătorească în noaptea asta.

— Oricum, trebuie să-i găsim un loc aici acestui domn. E un prieten al meu. Poţi să-i dai numărul 16.

— E dat, domnule.

— Ce? Numărul 16?

Se uitară unul la altul, cu tâlc. Conductorul zâmbi. Era un bărbat înalt, între două vârste, cu o figură palidă.

— Cum vă spun, domnule, e absolut plin.

— Dar ce se întâmplă? întrebă Bouc, înfuriindu-se. E vreo conferinţă undeva, vreo întrunire?

— Nu, domnule, o simplă coincidenţă. S-a întâmplat că mai mulţi oameni au preferat să călătorească în noaptea asta.

Bouc ţâţâi de supărare.

— La Belgrad, spuse el, va fi ataşat un vagon de la Atena, ca şi vagonul Bucureşti-Paris, de altfel. Dar la Belgrad ajungem de-abia mâine seară. Problema e ce facem în noaptea asta. Nu e vreo cuşetă liberă la clasa a doua?

— La clasa a doua este una, domnule...

— Bun, atunci...

— Dar e în compartimentul unei doamne. Se şi află o nemţoaică acolo, e cameristă.

— Oh, asta-i penibil! exclamă Bouc.

— Nu te necăji, prietene, spuse Poirot. O să călătoresc într-un compartiment obişnuit.

— Nici nu mă gândesc. Şi, întorcându-se iar spre conductor: A sosit toată lumea?

— E drept, unul din pasageri n-a sosit încă.

Conductorul vorbea încet, ezitând.

— Vorbeşte, omule!

— Cuşeta numărul 7, la clasa a doua. Domnul n-a venit încă şi e nouă fără patru minute.

— Cine e?

Conductorul îşi consultă lista.

— Un englez. A. M. Harris.

— Un nume norocos, spuse Poirot. Am eu semnele mele: domnul Harris nu va veni.

— Pune bagajul domnului la numărul 7, zise Bouc. Dacă acest Harris soseşte între timp, o să-i spunem că e prea târziu, că un loc nu poate fi reţinut atâta vreme, în fine, aranjăm noi într-un fel. Ce, o să-mi fac acum griji pentru un oarecare domn Harris?

— Cum doreşte domnul, spuse conductorul, şi făcu semn hamalului lui Poirot încotro s-o ia.

Apoi se dădu deoparte, ca să-l lase pe Poirot să urce în tren.

— Tocmai la capăt, domnule, strigă el. Ultimul compartiment.

Poirot parcurse culoarul cu destulă greutate, întrucât majoritatea călătorilor ieşiseră din compartimentele lor. Scuzele sale politicoase sunau cu regularitatea unui ceasornic. În sfârşit, ajunse la compartimentul indicat. Înăuntru, aranjând valizele — tânărul american de la hotel...

Acesta se încruntă când îl văzu pe Poirot intrând.

— Scuzaţi-mă, îi spuse, cred c-aţi greşit. Reluă apoi, cu un efort considerabil, în franceză: Je crois que vous avez une erreur.

Poirot îi răspunse în englezeşte:

— Sunteţi domnul Harris?

— Nu, numele meu este MacQueen. Eu...

În acel moment, peste umărul lui Poirot, răsună vocea conductorului. O voce gâfâită, cu un ton implorator.

— Nu mai e nici un alt pat liber, Monsieur. Domnul a fost nevoit să vină aici.

În timp ce vorbea, închise fereastra de pe coridor şi începu să instaleze bagajele lui Poirot.

Amuzat, Poirot remarcă tonul de scuză din vocea conductorului. I se promisese, fără doar şi poate, un bacşiş bun dacă reuşea să păstreze compartimentul numai pentru celălalt pasager. Totuşi, chiar şi cel mai generos bacşiş îşi pierde efectul în faţa dispoziţiilor unui director al companiei.

După ce puse geamantanele în portbagaj, conductorul ieşi.

— Gata, domnule. Totul e în regulă. Patul dumneavoastră e cel de deasupra, numărul 7. Plecăm peste un minut.

Poirot intră în compartiment.

— Un fenomen rar, observă el, bine dispus. Conductorul unui vagon de dormit care să-ţi instaleze bagajele. Nemaipomenit!

Celălalt zâmbi. Se vedea că-i trecuse supărarea — probabil se hotărâse să ia lucrurile filozofic.

— Trenul e ticsit, spuse el.

Se auzi şuieratul locomotivei, prelungit, melancolic. Ieşiră amândoi pe culoar.

Afară o voce striga:

— Poftiţi în vagoane!

— Am pornit, zise MacQueen.

Dar nu porniseră. Şuieratul se auzi din nou.

— Vreau să spun, domnule, începu tânărul deodată, că dacă doriţi mai degrabă patul de jos, cum să spun, dacă vă vine mai uşor, vă stau la dispoziţie.

Un băiat simpatic.

— Nu, nu, se împotrivi Poirot, n-aş vrea să vă lipsesc de...

— Dar deloc...

— Sunteţi prea amabil...

Refuzuri politicoase de ambele părţi.

— Numai pentru o noapte, explică Poirot. La Belgrad...

— Aha, înţeleg. La Belgrad coborâţi...

— Nu tocmai. Ştiţi...

Trenul se smuci brusc. Amândoi se repeziră la fereastră, privind înspre peronul lung, luminat, care aluneca încet înapoi.

Orient Expresul pornise în călătoria sa de trei zile prin Europa.

 

 

CAPITOLUL III

POIROT REFUZĂ UN CAZ

 

A doua zi, Poirot îşi făcu apariţia destul de târziu în vagonul restaurant. Se sculase devreme, dejunase singur şi-şi petrecuse restul dimineţii frunzărind însemnările despre cazul care-l rechema la Londra. În tot acest răstimp nu-l prea văzuse pe tânărul său vecin. Bouc îl salută de la masa la care stătea şi-l pofti să ia loc lângă el. Poirot se aşeză şi nu avu decât de profitat de avantajele unei mese servite printre primele, ca şi de aperitivele cele mai alese. Mâncarea, de asemenea, era neobişnuit de bună.

De-abia când ajunse la delicioasa brânză cu smântână, Bouc se îndreptă din şale şi-şi permise să atace şi alte domenii decât cele gastronomice. Era în acel moment sfânt de după un prânz bun, când tot omul devine filozof.

— Ah! oftă el. Dacă aş fi avut pana unui Balzac! Ce-aş mai descrie această scenă.

Făcu un gest larg cu mâna.

— Da, e o idee, rosti Poirot.

— Va să zică, eşti de aceeaşi părere? Cred că ar fi ceva inedit, nu-i aşa? Şi totuşi, parcă nu-i aievea, prietene. Împrejurul nostru sunt oameni din toate clasele, de toate naţionalităţile şi vârstele. Timp de trei zile,