aceşti oameni, străini unii de alţii, vor sta împreună. Vor dormi şi vor mânca sub acelaşi acoperiş. Iar la capătul acestor trei zile, se vor împrăştia care încotro, fiecare la treaba lui, fără să se mai revadă, poate, niciodată.

— Şi totuşi, spuse Poirot, să presupunem că se întâmplă un accident...

— Ah, nu, prietene...

— Înţeleg că din punctul dumitale de vedere ar fi regretabil. Dar hai, totuşi, pentru o clipă, să facem această presupunere. Atunci, probabil, toţi cei de faţă ar fi legaţi unul de altul... cu trup şi suflet.

— Ce zici de puţin vin? zise Bouc, grăbindu-se să toarne în pahare. Eşti morbid, mon cher. Poate din cauza digestiei.

— E adevărat, recunoscu Poirot, mâncarea orientală nu-i tocmai potrivită pentru stomacul meu.

Sorbi din vin. Apoi, lăsându-se pe spate, cuprinse cu privirea întreg vagonul. Avea în faţa lui treisprezece oameni care, după cum observase Bouc, aparţineau tuturor claselor şi naţionalităţilor. Începu să-i studieze.

La masa din faţă stăteau trei bărbaţi. Poirot îşi spuse că, văzându-i singuri, chelnerii, cu flerul lor infailibil, îi aşezaseră la aceeaşi masă. Unul din ei, un italian solid, negricios, se scobea în dinţi, satisfăcut. În faţa lui stătea un englez uscăţiv, îngrijit îmbrăcat, cu acea figură lipsită de expresie, dezaprobatoare a valetului de meserie. La dreapta englezului, un american vânjos, într-un costum ţipător — vreun comis-voiajor.

— Ai dat lovitura, spunea acesta cu o voce puternică, nazală.

Italianul scoase scobitoarea din gură şi gesticulă larg.

— Păi sigur. Asta ziceam şi eu mereu.

Englezul se uită pe fereastră şi tuşi. Poirot îşi mută privirea în altă parte.

L-a o măsuţă stătea, foarte ţeapănă, una dintre cele mai urâte bătrâne pe care le văzuse vreodată. O urâţenie distinsă, mai curând fascinantă decât respingătoare. Stătea foarte dreaptă. În jurul gâtului purta un colier de perle foarte mari care, oricât de ciudat ar părea, erau veritabile. Mâinile îi erau acoperite cu inele. Pe umeri îi atârna un mantou de blană. O tocă neagră îi acoperea creştetul capului, reliefând, prin contrast, faţa galbenă, ca de broască.

Tocmai îi vorbea chelnerului, cu o voce limpede, politicoasă, dar extrem de autoritară.

— Fii aşa de bun şi du în compartimentul meu o sticlă de apă minerală şi un pahar mare cu suc de portocale. Ai grijă ca la masa de seară să am pui gătit fără sos şi peşte fiert.

Chelnerul îi dădu, respectuos, asigurările cuvenite.

Bătrâna îi mulţumi discret din cap şi se ridică. Se uită o clipă la Poirot, apoi trecu mai departe, cu o nepăsare tipic aristocratică.

— E prinţesa Dragomiroff, îi şopti Bouc. Rusoaică. Bărbatul ei a făcut avere înainte de revoluţie şi a investit-o în străinătate. E foarte bogată. O cosmopolită.

Poirot încuviinţă din cap. De altfel, auzise de prinţesa Dragomiroff.

— E o personalitate, continuă Bouc. Urâtă foc, dar impune. Eşti de acord?

Poirot era de acord.

La o altă masă din cele mari, Mary Debenham se afla în compania a două femei. Una din ele, de vârstă mijlocie, înaltă, purta o bluză în carouri şi fustă de stofă. Părul decolorat era strâns într-un coc imens, aranjat fără gust; avea ochelari şi o faţă lungă şi blajină, ca de oaie. Asculta cu atenţie ce spunea a treia femeie, o bătrână vânjoasă, cu o figură simpatică, care vorbea limpede, monoton, fără să dea nici cel mai mic semn că s-ar gândi să respire sau să termine ce avea de spus.

— ...Şi cum spunea fiică-mea, de-aia — zice — nu poţi să aplici metodele americane în ţara asta. Şi e şi normal ca oamenii de pe-aici să fie indolenţi — zicea ea. Doar nu-i zoreşte nimeni. Dar oricum, aţi fi mirate să aflaţi ce se face la colegiul nostru. Au pus mâna pe nişte profesori minunaţi. Cred că nimic nu valorează mai mult decât educaţia. Trebuie să aplicăm idealurile noastre occidentale şi să-i învăţăm pe cei din Orient să le adopte. Fiică-mea mai zicea că...

Trenul intră într-un tunel. Vocea, calmă, monotonă, se auzi mai înăbuşit.

La masa următoare, de fapt o măsuţă, colonelul Arbuthnot stătea singur. Privea fix în creştetul domnişoarei Debenham. Nu mai stăteau împreună, deşi ar fi putut foarte uşor s-o facă. De ce?

Probabil, se gândi Poirot, Mary Debenham o fi avut ceva împotrivă. O guvernantă ştie să fie prudentă. Aparenţele contează. O femeie care trebuie să-şi câştige existenţa trebuie să fie discretă.

Privirea îi alunecă spre cealaltă parte a vagonului. În colţul cel mai îndepărtat, lângă perete, şedea o femeie trecută de prima tinereţe, îmbrăcată în negru. Avea o faţă lată, lipsită de expresie. Nemţoaică sau scandinavă, opină Poirot. Probabil cameristă.

Mai departe, o pereche prinsă într o discuţie animată. Bărbatul purta haine englezeşti dintr-o stofă uşoară, dar se vedea bine că nu era englez. Deşi Poirot nu-i zărea decât ceafa, forma capului şi linia umerilor îl trădau. Un bărbat bine făcut. Îşi întoarse brusc capul, astfel că Poirot putu să-l vadă din profil. Într-adevăr, un bărbat foarte frumos, de vreo treizeci de ani, cu o mustaţă mare, îngrijită.

Femeia din faţa lui era foarte tânără, o fetişcană aproape — dacă avea douăzeci de, ani. Purta un taior negru, strâns pe corp, o bluză albă de satin, iar părul îi era adunat într-un coc mic, după ultima modă. Avea o figură frumoasă, stranie, cu pielea foarte albă, ochii mari, căprui, iar părul, negru ca tăciunele; mâinile îi erau îngrijite, iar unghiile date cu lac roşu. Pe unul din degete purta un inel cu un smarald mare montat în platină. În clipa aceea fuma dintr-un portţigaret lung. Se vădea o oarecare cochetărie în vocea şi în privirea ei.

— E drăguţă... şi cochetă, murmură Poirot. Soţ şi soţie, nu-i aşa?

Bouc dădu din cap.

— Ambasada ungară, cred, spuse el. O pereche reuşită.

Şi, în sfârşit, ultimii doi meseni — vecinul de compartiment al lui Poirot, MacQueen, şi patronul lui, domnul Ratchett. Acesta din urmă stătea cu faţa spre Poirot, şi pentru a doua oară Poirot remarcă expresia respingătoare şi falsa bunăvoinţă din ochii-i mici, întunecaţi şi cruzi.

Bouc observă, fără îndoială, o schimbare pe chipul prietenului său.

— Te uiţi la animalul tău sălbatic? îl întrebă el.

Poirot dădu din cap.

Chelnerul servi cafeaua. Bouc, care terminase masa mai devreme, se ridică în picioare.

—