— Cu plăcere.

Poirot sorbi din cafea şi mai ceru chelnerului un lichior. Acesta tocmai trecea de la o masă la alta, pentru a încasa notele de plată. Se auzi din nou glasul strident, piţigăiat al bătrânei americane:

— Fiică-mea zicea: ia o cartelă cu bonuri de masă, şi nu mai ai nici un fel de bătaie de cap. Acum nu mai e aşa. Se pare că ăştia opresc zece la sută remiză. Şi mai e şi apa asta minerală, care are un gust ciudat. Şi ce mă surprinde e că n-au nici Evian şi nici Vichy.

— Cum să spun... sunt nevoiţi să servească apă locală, îi explică vecina ei cu chip de oaie.

— Oricum, mi se pare ciudat. Privi cu dispreţ, la grămada de mărunţiş de pe masa din faţa ei: Uită-te la chestiile astea pe care mi le-a dat, dinari, sau mai ştiu eu ce. Un adevărat gunoi. Vorba fiicei mele...

Mary Debenham se ridică şi, salutându-şi comesenele, se îndreptă spre uşă. Colonelul Arbuthnot porni în urma ei. Adunându-şi mărunţişul atât de dispreţuit, bătrâna americană se ridică şi ea, urmată de femeia cu chip de oaie. Perechea de unguri plecase. În vagon mai rămăseseră doar Poirot, Ratchett şi MacQueen.

Ratchett îi spuse ceva lui MacQueen, după care acesta se sculă de la masă şi părăsi vagonul. Apoi Ratchett se ridică şi el, dar în loc să-l urmeze pe MacQueen, se aşeză pe neaşteptate pe scaunul din faţa lui Poirot.

— Aveţi cumva un foc? întrebă el. Vocea îi era melodioasă, puţin nazală. Numele meu e Ratchett.

Poirot înclină uşor capul. Băgă mâna în buzunar, de unde scoase o cutie de chibrituri pe care i-o întinse celuilalt. Ratchett o luă dar nu aprinse nici un chibrit.

— Cred că am plăcerea să vorbesc cu domnul Hercule Poirot, nu-i aşa?

Poirot dădu din nou din cap.

— Aţi fost corect informat, domnule.

Detectivul simţi aţintită asupra lui privirea aceea ciudată, sfredelitoare, care-l iscodea şi-l cântărea meticulos.

— Aşa cum se obişnuieşte la noi, continuă americanul, o să merg direct la ţintă. Domnule Poirot, aş vrea să vă angajez.

Poirot se încruntă.

— Clientela mea, domnule, este limitată în ziua de azi. Mă ocup de foarte puţine cazuri.

— Dar, fireşte, înţeleg perfect. Propunerea mea însă, domnule Poirot, înseamnă o groază de bani. Şi repetă cu vocea lui melodioasă, convingătoare: O groază de bani.

Poirot tăcu câteva clipe, apoi spuse:

— În ce constă propunerea dumneavoastră, domnule... Ratchett?

— Domnule Poirot, sunt un om bogat, foarte bogat. Iar oamenii în situaţia mea au duşmani. Ei bine, am un duşman.

— Numai unul?

— Ce vreţi să spuneţi? se răsti Ratchett.

— Domnule, ştiu din experienţă că atunci când un om ca dumneavoastră are, cum aţi spus, duşmani, asta înseamnă că are mai mulţi, nu unul.

Ratchett se mai linişti în urma acestui răspuns. Spuse grăbit:

— Da, înţeleg. Un duşman sau mai mulţi — nu contează. Ceea ce contează e securitatea mea.

— Securitatea?

— Am fost ameninţat cu moartea, domnule Poirot. Acum îmi port singur de grijă. Şi scoase, o clipă, din buzunarul hainei un mic pistol automat. Apoi urmă cu o voce dură: Nu cred că sunt genul de om care poate fi luat prin surprindere. Dar dacă mă gândesc mai bine, nu strică să mă asigur de două ori. Cred că aţi fi omul potrivit pentru banii mei, domnule Poirot. Şi nu uitaţi, e vorba de o groază de bani.

Poirot îl cercetă gânditor câteva clipe. Figura îi era absolut impenetrabilă.

— Regret, domnule, rosti în cele din urmă, dar nu pot accepta.

Celălalt îl scrută atent.

— Cât? întrebă.

Poirot clătină din cap.

— Nu m-aţi înţeles, domnule. Am avut mult noroc în profesiunea mea. Am destui bani pentru a-mi satisface atât necesităţile cât şi capriciile. Acum mă ocup doar de cazuri care... mă interesează.

— Jucaţi tare, spuse Ratchett. Douăzeci de mii de dolari vă spun ceva?

— Nu.

— Mai mult nu dau. Ştiu cât îmi valorează pielea.

— Şi eu, domnule Ratchett.

— Ce vă deranjează în propunerea mea?

Poirot se ridică în picioare.

— Dacă-mi veţi scuza francheţea, vă voi spune. Nu-mi place mutra dumneavoastră, domnule Ratchett.

Şi zicând acestea, părăsi vagonul.

CAPITOLUL IV

UN STRIGĂT ÎN NOAPTE

Chiar în aceeaşi seară, la nouă fără un sfert, Simplon Orient Expresul sosi la Belgrad. Cum plecarea era prevăzută abia pentru nouă şi un sfert, Poirot se hotărî să coboare pe peron. Totuşi, nu zăbovi prea mult. Se lăsase un frig pătrunzător şi, deşi peronul era acoperit, vântul ridica vârtejuri de zăpadă. Se îndreptă spre vagon. Conductorul, care tropăia pe peron şi-şi agita braţele ca să se mai încălzească, văzându-l, îi spuse:

— Bagajele domnului au fost duse în compartimentul numărul 1, în compartimentul domnului Bouc.

— Şi domnul Bouc unde s-a dus?

— În vagonul de la Atena, care tocmai a fost ataşat.

Poirot plecă să-şi caute prietenul. Bouc nici nu vru să asculte protestele sale.

— Nu face nimic. E mai bine aşa. Dumneata mergi în Anglia, şi e mai bine să stai în vagonul care te duce direct până la Calais. Eu mă simt foarte bine aici. Vagonul e liniştit. În afară de mine, mai e doar un doctor grec. Ah, ce noapte! Localnicii zic că de ani de zile n-a mai căzut atâta zăpadă. Să sperăm că nu ne vom înzăpezi. Nu prea mi-ar place, drept să-ţi spun.

La nouă şi un sfert precis, trenul părăsi gara. Curând după aceea Poirot se ridică, îi ură noapte bună prietenului său şi se îndreptă spre vagonul lui, aflat în faţă, lângă vagonul restaurant.

Cum erau în a doua zi de călătorie, reticenţele dispăruseră.

Colonelul Arbuthnot stătea în uşa compartimentului său şi discuta cu MacQueen. Văzându-l pe Poirot, MacQueen se întrerupse brusc. Păru foarte surprins.

— Oh, exclamă el, credeam că ne-aţi părăsit. Spuneaţi că o să coborâţi la Belgrad.

— M-aţi înţeles greşit, zise Poirot, zâmbind. Am încercat să vă explic tocmai când plecam din Istanbul.

— Dar bagajul dumneavoastră... s-a topit.

— A fost dus într-un alt compartiment, asta-i tot.

— Aha, înţeleg.

Şi îşi reluă conversaţia cu Arbuthnot, în timp ce Poirot trecu mai departe. La numai două compartimente de al său, o zări pe bătrâna americană, doamna Hubbard, stând de vorbă cu