— Ia, draga mea, spuse ea. Eu am o sumedenie de lucruri de citit. E îngrozitor cu frigul ăsta, nu-i aşa?

Răspunse prietenos la salutul lui Poirot.

— Sunteţi foarte amabilă, îi spuse suedeza.

— Ba deloc. Sper că o să dorm bine şi că dimineaţă n-o să te mai doară capul.

— Cred că de frig. O să-mi fac o ceaşcă de ceai.

— Ai aspirină? Eşti sigură? Eu am câtă vrei. Bine, noapte bună, draga mea.

Se întoarse spre Poirot, părând să aibă chef de vorbă.

— Biata de ea, e suedeză. După cât îmi dau seama, e un fel de misionară... o educatoare. Foarte cumsecade, doar că nu prea vorbeşte englezeşte. S-a arătat foarte interesată de ce i-am povestit despre fiică-mea.

Poirot ştia şi el tot ce se putea şti despre fiica doamnei Hubbard. Ca de altfel toţi cei din tren care înţelegeau englezeşte! Aflaseră că ea şi cu soţul ei făceau parte din corpul didactic al unui mare colegiu american din Smirna şi că aceasta era prima călătorie a doamnei Hubbard în Orient; şi mai aflaseră ce gândea doamna Hubbard despre turci, despre lenea lor şi despre felul cum îşi întreţineau drumurile.

Uşa celuilalt compartiment se deschise, şi valetul cel slab şi palid ieşi pe coridor. Poirot reuşi să arunce o privire înăuntru. Îl zări pe Ratchett întins în pat. Acesta, la rândul lui, îl zări şi el, şi faţa i se schimonosi de furie. Apoi uşa se închise.

Doamna Hubbard îl trase pe Poirot deoparte.

— Ştii, mi-e groaznic de frică de omul ăsta. Oh, nu, nu de valet... de celălalt... stăpânul lui. Stăpân, într-adevăr! E ceva în neregulă cu acest om. Ştii, fiică-mea zicea întotdeauna că am intuiţie. Când mami are o presimţire, apoi chiar aşa se întâmplă, zice fiică-mea. Şi am o presimţire cu omul ăsta. Compartimentul lui e lângă al meu, şi asta nu-mi place. Astă-noapte am pus şi lanţul la uşa de acces dintre compartimente. Mi s-a părut că l-am auzit încercând clanţa. Ştii, nu m-aş mira deloc dacă aş afla că, de fapt, e un criminal... unul din acei tâlhari de trenuri despre care tot scriu ziarele. Oi fi eu caraghioasă, dar asta e. Tare mi-e frică de el! Fiică-mea spunea că o să am o călătorie plăcută, dar simt că n-o să fie chiar aşa. Poate-i absurd, dar am impresia că se poate întâmpla orice. Orice. Şi nu înţeleg cum poate băiatul ăla simpatic să-i fie secretar.

Colonelul Arbuthnot şi MacQueen tocmai veneau înspre ei.

— Intraţi în compartimentul meu, îi spunea MacQueen. Patul încă n-a fost făcut pentru noapte. În ce priveşte politica voastră în India, aş vrea să mă lămuresc asupra...

Cei doi trecură mai departe, spre compartimentul lui MacQueen.

Doamna Hubbard îi ură noapte bună lui Poirot.

— Cred c-o să mă bag direct în pat şi o să citesc, spuse ea. Noapte bună.

— Noapte bună, doamnă.

Poirot intră în compartimentul lui, lipit de al lui Ratchett. Se dezbrăcă şi se băgă în pat, citi vreo jumătate de oră, apoi stinse lumina.

Câteva ore mai târziu, se trezi brusc. Ştia ce-l trezise — un geamăt ascuţit, aproape un strigăt, undeva, foarte aproape. În aceeaşi clipă se auzi ţârâitul strident a unei sonerii.

Poirot sări în sus şi aprinse lumina. Simţi că trenul era oprit. Probabil o staţie, îşi spuse.

Strigătul îl înfiorase. Îşi aminti că în compartimentul de alături se afla Ratchett. Coborî din pat şi deschise uşa, chiar în momentul în care conductorul, venit în grabă, bătea la uşa lui Ratchett. Poirot ţinu uşa întredeschisă şi urmări ce se întâmplă. Conductorul bătu a doua oară. Se auzi o sonerie, apoi se aprinse o lumină cu câteva uşi mai departe. Conductorul privi peste umăr.

În aceeaşi clipă se auzi o voce din compartimentul alăturat:

— Ce n'est rien. Je me suis trompé{1}.

— Bien, Monsieur.

Conductorul se grăbi să bată la cealaltă uşă, unde fusese chemat.

Poirot se băgă din nou în pat, liniştit acum, şi stinse lumina. Era exact unu fără douăzeci şi trei de minute.

CAPITOLUL V

CRIMA

Nu reuşi să adoarmă de îndată. Poate pentru că trenul stătea pe loc. Era ciudat de liniştit pentru o gară. Dimpotrivă, zgomotele din tren păreau neobişnuit de puternice. Îl auzi pe Ratchett mişcându-se, apoi un plescăit de parcă s-ar fi răsturnat lavoarul cu apă, robinetul curgând, lipăit de paşi şi din nou un plescăit. Pe coridor, răsunară nişte paşi, târşâiţi, ai cuiva cu papuci de casă în picioare.

Hercule Poirot stătea întins, cu mâinile sub cap, cu ochii aţintiţi în tavan. De ce o fi gara asta atât de liniştită? Îşi simţi gâtul uscat. Uitase să ceară sticla cu apă minerală. Privi din nou la ceas. Trecuse de unu şi un sfert. Să sune după conductor şl să-i ceară nişte apă minerală? Întinse degetul spre sonerie, când auzi deodată un zbârnâit. Îşi trase degetul înapoi. Evident, nu putea nici omul ăsta să răspundă la toate apelurile.

Zbrr... Zbrrr... Zbrrr...

Zbârnâitul soneriei nu mai contenea. Dar unde o fi conductorul? Cel care chema îşi pierduse răbdarea.

Zbrrr...

În orice caz, îşi înfipsese bine degetul în buton. În sfârşit, se auziră paşi grăbiţi. Conductorul. Bătu la o uşă, nu prea departe de Poirot. Apoi se auziră voci — cea a conductorului, politicoasă, cerându-şi scuze, şi a unei femei, vehementă, guralivă. Doamna Hubbard!

Poirot zâmbi.

Cearta — dacă se putea vorbi de aşa ceva, căci doamna Hubbard cu debitu-i neîntrerupt îl copleşise pe bietul om, care abia mai putea strecura câteva cuvinte — mai dură o vreme. În cele din urmă, se părea că lucrurile se mai liniştiseră. Poirot auzi clar de astă dată: "Noapte bună, doamnă", şi o uşă închizându-se.

Apoi apăsă şi el pe buton. Conductorul sosi de îndată. Era asudat şi neliniştit.

— Apă minerală, te rog.

— Bien, Monsieur.

Probabil că o licărire din ochii lui Poirot îl îmboldi să se descarce.

— Doamna americană...

— Ei, ce-i cu ea?

Omul îşi şterse fruntea

— Închipuiţi-vă ce mi-a făcut! O ţine una şi bună că e un bărbat în compartimentul ei! Spuneţi şi dumneavoastră, domnule. Într-un spaţiu atât de mic. (Şi arătă cu mâna cât.) Unde să