se ascundă? Am încercat să-i explic, să-i arăt că e imposibil. Nimic. Nu se lasă deloc. Că s-a trezit deodată şi a simţit că e un bărbat înăuntru. Atunci, cum se face, am întrebat-o eu, că a ieşit afară şi a lăsat uşa zăvorâtă după el? Dar ea nu vrea să ştie de nimic. Parcă n-am avea şi alte griji pe cap. Zăpada asta...

— Ce-i cu zăpada?

— Domnul n-a observat? Trenul s-a oprit. Suntem înzăpeziţi. Dumnezeu ştie cât o să stăm aici. Îmi amintesc că o dată am stat înzăpeziţi vreo şapte zile.

— Unde suntem?

— Între Vincovici şi Brod.

— Oh, făcu Poirot necăjit.

Conductorul plecă şi se reîntoarse cu apa minerală.

— Noapte bună, domnule.

Poirot bău un pahar şi se culcă la loc.

Tocmai aţipise, când ceva îl trezi din nou. De astă dată era un zgomot surd. Ceva greu care se lovise de uşă. Se ridică în picioare, deschise uşa şi privi afară. Nimic. Doar pe coridor, în dreapta, observă o femeie, într-un chimono roşu, îndepărtându-se grăbită. La celălalt capăt îl zări pe conductor, aşezat pe scăunelul său. Scria ceva pe nişte foi mari de hârtie. Era o linişte desăvârşită.

"Hotărât lucru, sufăr de nervi", îşi spuse Poirot şi se vârî sub pled.

De astă dată dormi până dimineaţă.

Când se trezi, trenul era tot nemişcat. Dădu la o parte perdeaua şi privi afară. Nămeţi mari de zăpadă peste tot.

Luă ceasul de pe noptieră: era trecut de nouă.

La zece fără un sfert, pus la punct şi spilcuit ca întotdeauna, îşi făcu apariţia în vagonul restaurant. Din toate părţile se auzeau văicăreli şi oftaturi.

Orice barieră între pasageri dispăruse. Erau toţi trup şi suflet în faţa nenorocirii comune. Lamentările doamnei Hubbard le acopereau pe ale celorlalţi.

— Fiică-mea zicea că o să fie cea mai plăcută călătorie din lume. Nici nu te aşezi bine, că ai şi ajuns la Paris. Şi-acum, uite, putem să stăm aici nu ştiu câte zile. Iar vaporul meu pleacă poimâine. Cum o să-l mai prind acum? Nici măcar nu pot să telegrafiez să-mi anuleze traversarea. Simt că înnebunesc.

Italianul, la rândul lui, declară că fi aşteaptă treburi urgente la Milano. Americanul cel solid nu găsi altceva de spus decât că "stăm cam prost, doamnă" şi încercă s-o liniştească pe doamna Hubbard, exprimându-şi părerea că trenul ar putea reface din întârziere.

— Sora mea... copiii ei. toţi mă aşteaptă, spuse suedeza, şi izbucni în plâns. Şi nu pot nici să-i anunţ. Ce-or să creadă? Or să-şi spună că mi s-a întâmplat vreo nenorocire.

— Câtă vreme o să rămânem aici? se interesă Mary Debenham. Ştie cineva?

Vocea îi trăda neliniştea. Poirot observă însă că era mult mai calmă decât în timpul opririi neaşteptate pe care-o avuseseră în Taurus Expres.

Vocea doamnei Hubbard le acoperi din nou pe celelalte.

— Nimeni nu ştie nimic în trenul ăsta. Şi nimeni nu încearcă să facă ceva. O adunătură de străini, care habar n-au de nimic. Dacă s-ar fi întâmplat aşa ceva acasă, s-ar fi găsit cineva să încerce cel puţin să facă ceva.

Arbuthnot se întoarse spre Poirot şi îi vorbi într-o aleasă franceză anglicanizată:

— Vous êtes un directeur de la ligne, je crois, Monsieur. Vous pouvez nous dire...{2}

Poirot îl corectă, surâzând.

— Nu, nu, vorbi el englezeşte, nu sunt eu acela. Mă confundaţi cu prietenul meu, cu domnul Bouc.

— Oh, mă scuzaţi.

— Nu face nimic. E foarte firesc. Stau în compartimentul pe care-l ocupase dânsul înainte.

Bouc nu se afla în acel moment în vagonul restaurant. Poirot se uită împrejur să vadă cine mai lipseşte: prinţesa Dragomiroff şi perechea de unguri. De asemenea Ratchett, valetul acestuia, şi camerista.

Suedeza se şterse la ochi.

— Ce caraghioasă sunt! spuse ea. Să plâng astfel. Totul o să se termine cu bine.

Această înţelepciune creştină nu era însă împărtăşită şi de ceilalţi.

— Dumitale îţi dă mâna să vorbeşti aşa, spuse MacQueen îngrijorat. Putem să stăm aici nu ştiu cât.

— În ce ţară suntem? întrebă doamna Hubbard, printre lacrimi.

Aflând că e vorba de Iugoslavia, spuse:

— Oh, una din chestiile alea balcanice. Păi, la ce altceva te poţi aştepta?

— Dumneavoastră sunteţi singura mai calmă, i se adresă Poirot domnişoarei Debenham.

Ea ridică uşor din umeri.

— Ce poţi să faci?

— Sunteţi o filozoafă, domnişoară.

— Oh, asta implică o atitudine detaşată. Cred că sunt numai indiferentă. Am învăţat să evit emoţiile inutile.

Vorbea fără să-l privească. Se uita undeva, pe fereastră, la nămeţii mari de zăpadă.

— Aveţi o voinţă puternică, domnişoară, continuă Poirot, binevoitor. Cred că sunteţi cea mai tare dintre noi.

— Oh, nu, nicidecum. Cunosc pe cineva mult mai tare decât mine.

— Pe cine anume?

Ea păru să-şi revină brusc, să-şi dea seama că, în fond, vorbeşte cu un străin, un necunoscut, cu care până în această dimineaţă dacă schimbase câteva cuvinte.

Începu să râdă. Un râs politicos, dar straniu.

— Ei bine, să zicem doamna în vârstă. Aţi observat-o probabil. O bătrână foarte urâtă, dar fascinantă. Ajunge să ridice un deget şi să ceară ceva cu vocea ei politicoasă, şi toţi se pun imediat în mişcare.

— Se pun în mişcare şi pentru prietenul meu, domnul Bouc, spuse Poirot. Şi asta pentru că e un director al liniei, şi nu pentru că ar fi un om care impune.

Mary Debenham zâmbi.

Dimineaţa se scurgea pe nesimţite. Câţiva dintre călători, printre care şi Poirot, rămaseră în vagonul restaurant. Împreună, timpul trecea parcă mai repede. Poirot mai află şi alte amănunte despre fata doamnei Hubbard, despre statornicele obiceiuri ale răposatului domn Hubbard, de când se scula dimineaţă şi îşi începea micul dejun cu o porţie bună de fulgi de ovăz şi până la odihna de noapte când, băgându-se în pat, îşi trăgea în picioare şosetele croşetate de prea buna doamnă Hubbard.

Tocmai când asculta o relatare cam încurcată a suedezei despre ţelurile ei de misionară, unul dintre conductori intră în vagon şi se îndreptă spre el.

— Mă scuzaţi, domnule.

— Poftim?

— Domnul Bouc vă transmite omagiile sale şi ar fi bucuros dacă aţi fi atât de amabil să veniţi până la el pentru câteva clipe.

Poirot se ridică, ceru scuze suedezei şi o luă în urma conductorului. Nu era conductorul pe care-l ştia el; acesta era un bărbat voinic, chipeş.

Merseră de-a lungul coridorului