Conductorul bătu la o uşă, apoi se dădu deoparte şi-i făcu loc lui Poirot să intre.

Nu era compartimentul lui Bouc, ci unul de clasa a doua, ceva mai mare. În orice caz, părea ticsit.

Bouc şedea în colţ, lângă fereastră. În faţa lui stătea un bărbat scund, negricios, care se uita afară. În mijlocul compartimentului, în picioare, se aflau un bărbat solid, îmbrăcat într-o uniformă albastră (şeful trenului) şi conductorul vagonului său de dormit.

— Ah, bunul meu prieten! exclamă Bouc. Intră. Avem nevoie de dumneata.

Bărbatul cel scund, de la fereastră, se mută cu un loc mai încolo şi Poirot, strecurându-se printre cei doi slujbaşi, se aşeză în faţa lui Bouc.

Expresia de pe faţa lui Bouc îi aprinse imaginaţia — cum obişnuia Poirot să spună. Era limpede că se întâmplase ceva neobişnuit.

— Ce s-a întâmplat? întrebă el.

— E nimerită întrebarea. Mai întâi, înzăpezirea asta. Iar acum...

Făcu o pauză. Conductorul vagonului de dormit suspină înăbuşit.

— Iar acum ce?

— Iar acum un pasager zace mort în patul lui... înjunghiat.

Vocea lui Bouc exprima o resemnare disperată.

— Un pasager? Care?

— Un american cu numele de... — căută în nişte hârtii — Ratchett, da, da, Ratchett.

— Într-adevăr, domnule, îngăimă conductorul.

Poirot se întoarse spre el. Omul era alb ca varul.

— Ar fi mai bine să iei loc, spuse Poirot. Nu te prea ţin picioarele.

Şeful trenului se dădu la o parte şi conductorul se prăvăli într-un colţ, ascunzându-şi faţa în mâini.

— Brrr! făcu Poirot. Văd că nu-i de glumă.

— Bineînţeles. În primul rând, pentru că o crimă e o nenorocire prin ea însăşi. Apoi, de astă dată, şi împrejurările sunt neobişnuite. Aici unde ne aflăm nu putem face nici o mişcare. Putem rămâne aici ore întregi, ba chiar zile întregi. Şi încă ceva. În aproape toate ţările prin care am trecut, am avut poliţie locală pe tren. Dar în Iugoslavia, nu. Înţelegi?

— Da, asta o să ne dea multă bătaie de cap, spuse Poirot.

— Şi nu-i decât începutul. Doctorul Constantine... oh, am uitat să vă prezint. Doctorul Constantine, domnul Poirot.

Cei doi se salutară.

— Doctorul Constantine e de părere că moartea a survenit în jurul orei unu noaptea.

— E greu să te pronunţi cu precizie în astfel de situaţii, spuse doctorul, dar cred că pot afirma cu siguranţă că omul a murit între miezul nopţii şi ora două.

— Când a fost văzut domnul Ratchett ultima oară în viaţă? întrebă Poirot.

— Se ştie că era încă în viaţă pe la ora unu fără douăzeci, când a vorbit cu conductorul, îl lămuri Bouc.

— Într-adevăr, spuse Poirot. Am auzit şi eu. Asta a fost ultima oară?

— Da.

Poirot se întoarse către doctor, care continuă:

— Fereastra compartimentului domnului Ratchett a fost găsită larg deschisă, lăsând să se presupună că criminalul a fugit pe acolo. După părerea mea, însă, această fereastră deschisă nu-i decât o cursă. Oricine ar fi ieşit pe acolo ar fi lăsat urme clare în zăpadă. Or, nu există nici un fel de urme.

— Când a fost descoperită crima? întrebă Poirot.

— Michel!

Conductorul se ridică. Faţa îi era încă palidă şi răvăşită.

— Spune acestui domn exact ce s-a întâmplat, îi ceru Bouc.

Conductorul începu să vorbească tulburat, întrerupându-se din când în când.

— Valetul domnului Ratchett... a bătut de câteva ori în uşă, azi dimineaţă. Nici un răspuns. Apoi, acum vreo jumătate de oră, a venit şi chelnerul. Voia să ştie dacă domnul ia micul dejun. Era unsprezece, ştiţi... am deschis uşa cu cheia mea. Dar mai era şi lanţul pus. Din nou, nici un răspuns. De altfel, era foarte linişte înăuntru şi frig, foarte frig. Fereastra ora deschisă şi zăpada cădea înăuntru. M-am gândit, că domnul o fi avut o criză. M-am dus după şeful de tren şi împreună am rupt lanţul şi am intrat. Era... Ah, era îngrozitor!

Îşi acoperi din nou faţa cu mâinile.

— Aşadar, uşa era încuiată şi lanţul pus pe dinăuntru, spuse Poirot, dus pe gânduri. Nu e sinucidere, ce ziceţi?

Doctorul râse ironic.

— Se înjunghie oare un sinucigaş în douăsprezece... cincisprezece locuri?

Poirot căscă ochii mari.

— Dar asta e o adevărată sălbăticie, spuse el.

— Aici e mâna unei femei, se auzi pentru prima oară glasul şefului de tren. Puteţi fi siguri că e mâna unei femei. Numai o femeie poate înjunghia aşa.

Doctorul Constantine luă o mină meditativă.

— Trebuie să fi fost o femeie foarte voinică, spuse el. N-aş vrea să vorbesc în termeni tehnici, care mai mult ne-ar încurca, dar pot să vă încredinţez că una sau două dintre lovituri au fost atât de puternice, încât au străpuns câteva zone compacte de oase şi muşchi.

— Nu e, după cum se vede, o crimă ştiinţifică, spuse Poirot.

— E cu totul neştiinţifică, continuă doctorul. Loviturile par date absolut la întâmplare. Unele au nimerit alături, neproducând aproape nici o rană. E ca şi cum făptaşul ar fi închis ochii şi, cuprins de o furie oarbă, ar fi izbit fără să se uite.

— E o femeie, vorbi iar şeful de tren. Femeile sunt aşa. Când le apucă furia, devin foarte puternice.

Şi dădu din cap, atât de convins încât ceilalţi bănuiră că omul vorbeşte din propria-i experienţă.

— Cred că pot şi eu să adaug ceva la ceea ce ştim până în prezent, spuse Poirot. Domnul Ratchett a stat de vorbă ieri cu mine. Mi-a spus, după câte am înţeles, că viaţa îi era în pericol.

— Suprimat, ăsta-i cuvântul american, nu-i aşa? spuse Bouc. Aici nu-i o femeie, ci un gangster.

Şeful de tren părea mâhnit de eşecul teoriei sale,

— Dacă e aşa, spuse Poirot, atunci a făcut-o un amator.

Tonul vocii sale exprima o dezaprobare profesională.

— E printre călători un american solid, îşi continuă ideea Bouc, un om cu o figură oarecare, îmbrăcat cam fistichiu. Mestecă tot timpul gumă, ceea ce cred că nu se prea obişnuieşte în lumea bună. Ştii la cine mă refer?

Conductorul, căruia îi era adresată întrebarea, încuviinţă din cap.

— Da, domnule, numărul 16. Dar nu se poate să fi fost el. L-aş fi văzut intrând sau ieşind din compartiment.

— N-ai fi putut. N-ai fi putut. Dar ajungem şi la asta numaidecât. Problema e — ce facem?

Privi înspre