Muzeul inocentei descarcă iubiri de poveste online gratis .Pdf 📖

Orhan Pamuk

Muzeul inocenței

Pentru Rüya

         Sunt îndeajuns de inocenţi ca să vadă în sărăcie un păcat ce poate fi dat uitării prin înavuţire.

Din caietele de însemnări ale lui Celâl Salik

Dacă un om se visează în Rai şi dacă i se dăruieşte o floare, ca semn că sufletul său a ajuns, într-adevăr, în Rai, iar apoi, când se trezeşte, vede că are în mână o floare - ei bine ? Apoi?

Din caietele de însemnări

ale lui Samuel Taylor Coleridge

Mai întâi am contemplat podoabele fără însemnătate, loţiunile şi obiectele de toaletă de pe masă. Le-am luat şi le-am privit. Am sucit şi răsucit în mână ceasul miniatural. M-am uitat apoi în şifonier. Toate acele rânduri de haine, acele podoabe... Lucrurile de felul acesta, care întregesc o femeie, mi-au sugerat un teribil sentiment de singurătate, de compasiune, dar şi

sentimentul, dorinţa de a-i aparţine.

Din caietele de însemnări

ale lui Ahmet Hamdi Tanpinar

1

Cea mai fericită clipă din viaţa mea

         Să fi fost, oare, cea mai fericită clipă din viaţa mea? Aş fi putut proteja, oare, fericirea aceea, dacă mi-aş fi dat seama de ea, astfel încât lucrurile să urmeze un cu totul alt făgaş ?

Du, dacă aş fi reuşit să intuiesc că trăiam cea mai fericită clipă din viaţa mea, n-aş fi pierdut-o niciodată. Momentele acelea minunate, de aur, care mi-au învăluit întreaga fiinţă într-o pace profundă au durat, poate, câteva secunde, dar am avut senzaţia că fericirea dăruită de ele s-a prelungit ore, ba chiar ani de-a rândul. In clipa aceea, survenită duminică, 26 mai 1975, în jurul orei trei fără un sfert, am avut sentimentul că ne eliberam de vină, de păcat, de pedeapsă şi de remuşcare şi că lumea, la rândul ei, se desprindea de legile gravitaţiei şi ale timpului. Am sărutat umărul lui Füsun, transpirat din pricina căldurii şi a hârjonelii la care ne dedam în timp ce făceam dragoste, am cuprins-o încetişor pe la spate, am pătruns în ea şi am muşcat-o uşor de lobul stâng, aşa încât cercelul pe care-l purta în ureche a părut să rămână multă vreme suspendat în aer, după care a picat de la sine. Eram atât de fericiţi, încât nici n-am luat parcă în seamă cercelul acela, la a cărui formă n-am fost deloc atent atunci, şi am continuat să ne sărutăm.

         Afară, cerul strălucea orbitor, aşa cum se-ntâmplă în zilele de primăvară la Istanbul. Căldura îi făcea să transpire pe istanbulezi, care nu izbutiseră încă să scape de deprinderile lor din timpul iernii, dar în clădiri, în prăvălii, pe sub tei şi castani continua să fie răcoare. Simțeam că o răcoare asemănătoare se ridica şi din salteaua cu iz de mucegai pe care făcuserăm noi dragoste, uitând de toate, ca nişte copii fericiţi. Pe fereastra deschisă a balconului a pătruns o boare de primăvară, cu mireasmă de mare şi flori de tei, care a înfoiat perdelele de tul, ni s-a plimbat alene pe spate şi a stârnit fiori în trupurile noastre despuiate. Din patul în care stăteam culcaţi, aflat în camera din fund a apartamentului de la etajul al doilea, îi vedeam pe copiii care jucau fotbal în grădina din spate, ocărându-se cu îndârjire sub soarele de mai, şi, dându-ne seama că săvârşeam tocmai lucrurile acelea necuviincioase despre care vorbeau ei, oţărându-se unii la alții, ne-am oprit o clipă în toiul hârjonelii, ne-am privit în ochi şi ne-am zâmbit. Fericirea noastră era însă atât de profundă şi de intensă, încât am uitat îndată de gluma pe care ne-o oferea viaţa în grădina din spatele blocului, aşa cum am uitat şi de cercel.

         Când ne-am întâlnit a doua zi, Füsun mi-a spus că-şi pierduse un cercel. Văzusem de fapt, după ce plecase, cercelul acela terminat cu initiala numelui ei, care zăcea printre

cearşafurile albastre, dar, mânat de imbold ciudat, nu-l pusesem deoparte, ci-l strecurasem în buzunarul sacoului, ca să nu se rătăcească.

         - E aici, draga mea.

         Am vârât repede mâna în buzunarul drept al sacoului, care era aşezat pe spătarul scaunului.

         - Aaa, nu e aici, am spus eu.

         M-a încercat, o clipă, sentimentul catastrofei, al ghinionului, dar mi-am adus aminte imediat că, băgând de seamă cât de cald era în dimineaţa aceea, mă îmbrăcasem cu alt sacou.

         - Trebuie să fi rămas în buzunarul celuilalt sacou.

         - Te rog, nu uita să mi-l aduci mâine, a spus Füsun, privindu-mă cu ochii larg deschişi. Este foarte important pentru mine.

         - Bine.

         Füsun era o rudă de-a mea, îndepărtată şi săracă, în vârstă de optsprezece ani, de a cărei existenţă aproape că uitasem până cu o lună în urmă. Eu aveam treizeci de ani şi eram pe cale să mă logodesc, iar apoi să mă însor cu Sibel, despre care toată lumea socotea că era foarte potrivită pentru mine.

2

Buticul Şanzelize

         Întâmplările şi coincidenţele care urmau să-mi schimbe întreaga viaţă începuseră cu o lună în urmă, adică pe data de 27 aprilie 1975, când eu şi Sibel văzuserăm într-o vitrină o geantă cu renumita marcă Jenny Colon. Tocmai treceam alături de Sibel, cu care urma să mă logodesc în curând, pe bulevardul Valikonagi, gustând farmecul unei seri răcoroase de primăvară, uşor ameţiţi şi foarte fericiţi. Veneam de la cină, de la cochetul restaurant Foaierul, deschis de curând în Nişantaşi, unde le povestiserăm pe larg mamei  tatei despre pregătirile noastre de logodnă; ceremonia urma să aibă loc la mijlocul lunii iunie, aşa încât Nurcihan, prietena lui Sibel din anii de şcoală petrecuți la Liceul Notre Dame de Sion şi la Paris, să poată veni de la Paris. Sibel îşi comandase rochia de logodnă cu mult timp în urmă, la Ismet Mătăsoasa care, pe vremea aceea, era cea mai apreciată şi mai costisitoare croitoreasă din Istanbul. Mama şi Sibel discutaseră pentru prima dată în seara aceea despre felul în care urmau să fie montate pe rochie perlele primite în dar de la mama. Viitorul meu socru voia să-i organizeze fiicei sale, care era şi unicul copil, o logodnă fastuoasă, iar faptul acesta îi era pe

plac mamei. Tata, la rândul lui, era mulţumit că urma să aibă o noră ca Sibel, care studiase