În vreme ce o conduceam pe Sibel acasă, după masă, o cuprinsesem tandru, cu braţul, pe după umerii puternici şi tocmai cugetam, mândru, cât de fericit şi de norocos eram, când am auzit-o exclamând ,,a, ia te uită ce geantă frumoasă !“. Deşi eram destul de amețit de vinul pe care-l băusem, am reţinut imediat prăvălia şi geanta din vitrină, iar a doua zi, îndată după prânz, m-am dus să i-o cumpăr. La drept vorbind, nu mă număr printre bărbaţii aceia delicaţi, politícoşi, fustangii care le fac neîncetat daruri femeilor şi care găsesc tot soiul de pretexte potrivite pentru a le trimite flori; poate că mi-aş fi dorit să fiu astfel. Pe vremea aceea, casnicele bogate din Istanbulul occidentalizat, care se plictiseau în casele lor situate în cartiere precum Şişli, Nişantaşi ori Bebek, nu-şi deschideau „galerii de artă“, ci „buticuri“ şi se căzneau să le vândă altor casnice bogate, care se plictiseau la fel de mult ca ele, la preţuri atât de piperate încât puteau fi numite absurde, toalete ,,în ton cu moda“, ale căror tipare le copíau

din reviste de import precum Elle sau Vogue, iar apoi le dădeau la cusut, precum şi haine, gablonzuri şi podoabe de contrabandă aduse cu valiza de la Paris şi Milano. Revăzând-o, după ani de zile, pe Şenay Hanxm, proprietara buticului Şanzelize, aveam să-mi aduc aminte că şi ea îmi era rudă de departe, din partea mamei, întocmai ca Füsun. Faptul că Şenay Hanim urma să-mi dăruiască, peste ani, obiectele de care dispunea, fără a-mi pune nici o întrebare privitoare la motivele interesului meu exagerat faţă de tot soiul de lucruri vechi legate de Füsun şi de buticul Şanzelize, inclusiv de firma de pe uşă, m-a făcut să simt că nu numai ea, ci un număr mai mare de oameni decât crezusem eu iniţial cunoşteau chiar şi unele momente stranii ale poveştii pe care o trăisem.

         A doua zi, către douăsprezece şi jumătate, când am intrat în buticul Şanzelize, micul clopoțel de bronz atârnat la uşă, în pântecul căruia se aflau două ciocănele, a iscat un clinchet

a cărui amintire îmi face şi-acum inima să tresalte. În ciuda căldurii amiezii de primăvară, magazinul era răcoros şi cufundat în semiîntuneric. În primul moment am crezut că nu se afla nimeni înăuntru. Apoi am văzut-o pe Füsun. După ce se confruntaseră cu soarele amiezii, ochii mei făceau eforturi să se acomodeze cu bezna dinăuntru; nu ştiu de ce, inima îmi bătea însă de mai-mai să-mi spargă pieptul, asemenea unui val uriaş care stă să se izbească de ţărm.

         - Aş dori să cumpăr geanta de pe manechinul din vitrină, am spus.

         Foarte frumoasă, m-am gândit eu, foarte atrăgătoare!

         - Geanta crem, Jenny Colon?

         Când ni s-au întâlnit privirile, mi-am dat seama imediat cine era.

         - De pe manechinul din vitrină, am şoptit eu, ca prin vis.

         - Am înţeles, a spus ea, şi s-a îndreptat spre vitrină.

         Și-a scos, dintr-o mişcare, pantoful galben cu toc pe care-l purta în piciorul stâng, a păşit în vitrină, lăsându-şi la vedere unghiile vopsite grijuliu cu lac roşu, şi s-a întins spre manechin. M-am uitat mai întâi la pantoful gol, apoi la picioarele ei lungi şi frumoase. Erau deja arse de soare, deşi nu venise încă luna mai.

         Fusta ei galbenă, înflorată şi împodobită cu dantelă, părea şi mni scurtă din pricina lungimii picioarelor. A luat geanta, s-a dus în spatele tejghelei şi mi-a arătat, cu un aer misterios şi nespus de grav, de parcă mi-ar fi dezvăluit ceva nespus de intim, cele două compartimente ale genţii, cu fermoar, pe care le deschisese cu degetele ei lungi şi agere (acestea au dat la iveală nişte cocoloaşe de hârtie de mătase crem), cele două despărţituri mai mici (acestea erau goale) şi un compartiment secret, în care se aflau o hârtie pe care scria Jenny Colon şi instrucţiunile de întreţinere. La un moment dat, privirile ni s-au încrucişat.

         - Bună, Füsun. Ce mult ai crescut! Pesemne că nu m-ai recunoscut.

         - Nu, nene Kemal, te-am recunoscut imediat, dar cum dumneata nu m-ai recunoscut, m-am gândit să nu te stingheresc.

         A urmat o clipă de tăcere. M-am uitat înspre partea din geantã pe care mi-o arătase cu puţin timp în urmă. Eram stingherit de frumuseţea ei, de fusta pe care o purta, excesiv de scurtă pentru vremurile acelea, sau poate de altceva, dar, desigur, nu puteam s-o arăt.

         - Ei, ce mai faci?

         - Mă pregătesc pentru examenul de intrare la facultate. Mai vin şi aici, în fiecare zi. La magazin ajung să cunosc oameni noi.

         - Foarte bine. Ia spune-mi acum, cât costă geanta asta?

         A descifrat, încruntând din sprâncene, mica etichetă de mână de pe fundul genţii, apoi a spus: „O mie cinci sute de lire“. (Pe atunci, suma aceasta echivala cu salariul pe şase luni al unui tânăr funcţionar.)

         - Sunt sigură însă că Şenay Hanim o să facă o reducere pentru dumneata. S-a dus acasă, să mănânce de prânz. Probabil că doarme, aşa că nu pot să-i dau telefon, ca s-o întreb. Dar dacă ai trece mai pe seară...

         - N-are importanţă, am spus eu, şi am scos portofelul din buzunarul de la spate, cu un gest pe care Füsun avea să-l imite de nenumărate ori, maimuţărindu-mă, în cuibul nostru tainic de mai târziu, numărând apoi bancnotele.

         Füsun a învelit geanta într-o bucată de hârtie - grijulie, dar cu stângăcie -, şi a pus-o într-o sacoşă de plastic. Ştia că, în tăcerea care se aşternuse, îi contemplam braţele lungi, de culoarea mierii, precum şi gesturile, grăbite şi delicate. Când mi-a întins geanta cu graţie, i-am mulţumit.

         - Transmite-le complimente lui tanti Nesibe şi tatălui tău (uitasem, preţ de o clipă, numele lui Tank Bey), am spus eu.

         Am şovăit o clipă: năluca mea se desprinsese de mine şi o săruta pe Füsun, ţinând-o în braţe într-un cotlon ca rupt din rai. M-am îndreptat repede spre uşă. Era o viziune absurdă şi, în plus, Füsun nu era, de fapt, atât de frumoasă. Clopoţelul de la uşă a scos un clinchet şi