am auzit un canar care tocmai se pornea pe triluri. Am ieşit în stradă, iar căldura de afară mi-a făcut plăcere. Eram satisfăcut de darul meu şi o iubeam nespus de mult pe Sibel. Am decis să dau uitării magazinul şi pe Füsun.

 

 

3

 

Rude de departe

 

 

 

         Totuşi, am discutat acest subiect la masa de seară, cu mama, căreia i-am povestit pe nerăsuflate că, ducându-mă să-i cumpăr o geantă lui Sibel, o întâlnisem pe Füsun, ruda noastră de departe. .

         - A, da, fata lui Nesibe lucrează acolo, la magazinul lui Şenay, păcat de ea! a spus mama. Acum nu mai dau pe la noi nici măcar de sărbători. Concursul ăla de frumuseţe a fost o pacoste. Trec în fiecare zi prin faţa magazinului, dar nu-mi dă inima ghes şi nici nu-mi trece prin minte să intru, să-i dau bună ziua bietei fete. Imi era însă tare dragă când era mică. Când venea pe la mine să facă croitorie, Nesibe o aducea uneori şi pe ea. Îi scoteam din dulap jucăriile voastre și, în vreme ce maică-sa cosea, ea se juca în linişte. Răposata tanti Mihriver, mama lui Nesibe, era şi ea o persoană plăcută.

         - Ce fel de rude erau ele cu noi, mai exact?

         Pentru că tata, care se uita la televizor, nu ne asculta, mama mi-a povestit fudulindu-se cum, cu mulţi înainte de a se căsătorii cu bunica, tatăl ei (Ethem Kemal, adică), care se

născuse în acelaşi an cu Atatürk şi mersese la aceeaşi şcoală primară cu întemeietorul Republicii - la Şcoala Şemsi Efendi, mai precis -, după cum se observă în prima dintre aceste

fotografii, pe care urma să le descopăr cu mulţi ani mai târziu, avusese o primă soţie, pe care o luase în mare grabă, înainte chiar de a împlini douăzeci şi trei de ani. Sărmana tânără, care era de origine bosniacă (mama bunicii lui Füsun dinspre mamă, cu alte cuvinte), murise în timpul Războaielor Blcanice, la evacuarea oraşului Edirne. Biata femeie nu avusese copii cu bunicul, Ethem Dede ; înainte de a se căsători cu el ndusese însă pe lume o fată, pe nume Mihriver, după ce se măritase, potrivit expresiei mamei, „pe când nu era decât o copilă“, cu un şeic nevoiaş. Mama îmi spusese de multă vreme că nu se cădea ca tanti Mihriver (bunica dinspre

mamă a lui Füsun), pe care o crescuseră nişte oameni ciudați, şi fiica ei, Nesibe (mama lui Füsun), să fie socotite rudele noastre de sânge, ci rudele noastre prin alianţă, şi ne cerea, din nu ştiu ce pricină, să le numim pe femeile provenite din această ramură foarte îndepărtată a familiei ,,mătuşi“. Mama (se numeşte Vecihe) le jignise pe aceste „rude prin alianţă“, care scăpătaseră şi locuiau pe o stradă dosnică din Teşvikiye, prin faptul că se purtase nemăsurat de distant şi de rece cu ele la vizitele de bairam din ultimii ani. Căci, cu doi ani în urmă, se supărase foarte tare pe tanti Nesibe, care nu numai că nu se împotrivise ca Füsun, care avea pe atunci şaisprezece ani şi era elevă la Liceul de Fete din Nişantaşi, să participe la un concurs de frumuseţe, ci, aşa cum aveam să aflăm mai apoi, îşi mai şi îmboldise fata să facă acest lucru; cum trăsese concluzia, din bârfele care-i ajunseseră mai târziu la ureche, că tanti Nesibe, la care ţinuse şi pe care o protejase cândva, se fălea cu faptul acesta de ruşine, îi întorsese spatele.

         Tanti Nesibe, la rândul ei, o iubea şi o preţuia foarte mult pe mama, care era cu douăzeci de ani mai mare decât ea. Aceasta se datora, fără îndoială, şi faptului că mama o sprijinise foarte mult în tinereţe, pe vremea când tanti Nesibe făcea croitorie, colindând rând pe rând casele din cartierele elegante.

         - Erau tare, tare săraci, a spus mama. Apoi a adăugat, de teamă să nu fi exagerat: Dar oare numai ei erau săraci, fiule? Toată Turcia era săracă pe atunci.

         Pe vremea aceea, mama obişnuia să le-o recomande pe tanti Nesibe prietenelor ei, spunând despre ea „este un om foarte bun şi o foarte bună croitoreasă“, iar o dată (uneori,

de două ori) pe an o chema la noi acasă, ca să-i coasă toaletele pentru vreo petrecere ori vreo nuntă. De cele mai multe ori n-o vedeam când venea să facă croitorie, pentru că eram la

şcoală. La sfârşitul verii anului 1956, când avea urgent nevoie de o rochie de nuntă, mama a chemat-o pe tanti Nesibe la casa de vară din Suadiye 1. Stăteau amândouă în mica încăpere

din spatele casei, aflată la etajul al doilea, de la ale cărei ferestre se zăreau, printre palmieri, bărci cu vâsle ori cu motor şi copii care se distrau, plonjând în mare, şi coseau până la miezul nopţii la maşina Singer a mamei, printre foarfecile, acele cu gămălie, centimetrele, degetarele, bucăţile de material croite după tipar şi dantelele care se revărsau din trusa de cusut a lui tanti Nesibe, decorată cu privelişti din Istanbul. Se plângeau, pe de o parte, de căldură, de ţânţari şi de răgazul scurt pe care-l aveau la dispoziţie, şi, pe de altă parte, glumeau şi râdeau ca două surori nespus de ataşate una de alta. Îmi amintesc că Bekri, bucătarul, căra nenumărate pahare cu limonadă în odăiţa aceea înăbuşitoare, cu miros de catifea, pentru că Nesibe, pe atunci în vârstă de douăzeci de ani, era însărcinată şi jinduia neîncetat după aşa ceva, că mama-i spunea bucătarului, pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios, la masa de prânz pe care o luam împreună, ,,dă-i neîntârziat femeii acesteia însărcinate tot ce-i pofteşte inima, pentru că altfel o să iasă copilul urât !“ şi că eu mă uitam cu interes la pântecul uşor bombat al lui tanti Nesibe. Cred că atunci am devenit pentru prima oară

 

1. Cartier situat în zona Kadiköy, pe ţărmul asiatic al Istanbulului.

 

conștient de existenţa lui Füsun, dar nimeni nu ştia încă dacă pruncul din pântece avea să fie fată sau băiat.

         -Nesibe a înscris-o pe fată la concurs, pretinzând că era mai mare decât în realitate, fără să-i spună nici măcar bărbatului ei,