tîrziu dacă mai erau ţigani prin partea locului Mi-a răspuns că nu prea mai sînt pe nicăieri, în zilele noastre. A adăugat că poliţia îi alungă de peste tot Am întrebat:

— De ce sînt ţiganii detestaţi?

— Fură de sting, zise dezaprobator. Şi apoi, cercetîndu-mă mai îndeaproape, nu ai şi dumneata, cumva sînge ţigănesc în vine? rosti aruncîndu-mi o privire scrutătoare .

Am spus că nu ştiu nimic în acest sens. E adevărat că aduc puţin a ţigan. Poate şi de aceea m-a fascinat denumirea de Moşia Ţiganului. Şi mă văd acolo, zîmbindu-i bătrînului, amuzat de conversaţia noastră, gîndindu-mă la faptul că s-ar putea să am o picătură de sînge ţigănesc.

Ţinutul ţigănesc Am continuat drumul şerpuitor care te scotea din sat şi se unduia printre copacii întunecaţi şi am ajuns, în cele din urmă, în vîrful dealului, de unde am privit marea şi vapoarele Era o privelişte minunată şi mă gîndeam la multe şi mai ales mă întrebam cum ar fi fost daca Moşia Ţiganului ar fi fost a mea. Uite aşa. Era numai un gînd ridicol. Cînd am trecut din nou pe lîngă bătrînul cu care vorbisem, el îmi aruncă:

— Dacă vrei să vorbeşti cu ţigani, e bătrîna doamnă Lee, desigur. Primarul i-a dat o căsuţă în care trăieşte.

— Cine e Primar? am întrebat.

Mi-a răspuns pe-un ton în care simţeam şocul: „Dl. Phillpot, desigur!” Părea destul de supărat că l-am întrebat. Am priceput că Primarul era cam un fel de Dumnezeu al locului. D-na Lee era probabil o servitoare de-a lui. Familia Phillpot trăise din vremuri străvechi pe aceste meleaguri şi condusese destinele oamenilor într-un fel sau în altul.

Cum îi dădeam bineţe bătrînului pentru a-mi continua drumul, el a adăugat;

— Căsuţa ei e ultima de la capătul străzii. S-ar putea s-o vezi afară. Nu-i prea pace să stea în casă. Ca toţi ţiganii.

Deci coboram pe drum, fluierînd şi gîndindu-mă la Moşia Ţiganului. Aproape că uitasem tot ce mi se povestise, cînd am zărit o bătrînă, cu părul încă negru, care se tot uita la mine, peste gărduţul grădinii. Am ştiut de îndată că era vorba de d-na Lee. M-am oprit şi i-am vorbit:

— Am auzit că puteţi să-mi spuneţi cîte ceva despre Moşia Ţiganului, am îndrăznit.

Se uită la mine pe sub o şuviţă de păr încîlcit şi răspunse:

— Nu te băga, tinere. Ascultă-mă pe mine. Uită povestea. Eşti un tînăr arătos. Nu iese nimic bun cînd e vorba de Moşia Ţiganului şi niciodată nu va fi altfel.

— Am înţeles că e de vînzare, am rostit eu.

— Ei, aşa o fi, dar mare fraier ar mai fi cel care ar cumpăra-o.

— Şi cine ar face-o.

— E un constructor care umblă după ea. Sînt chiar mai mulţi, O să fie ieftină. O să vezi.

— Şi de ce-ar fi ieftină? am întrebat curios. E un loc nemaipomenit.

Nu-mi răspunse.

— Presupunînd că un constructor ar cumpăra-o ieftin, ce-ar face cu ea?

Chicoti. Era un rîs neplăcut, răutăcios.

— O să dărîme casa veche pentru ca să construiască altceva. Douăzeci, treizeci de case, poate, şi toate avînd un blestem, deasupra lor.

N-am fost atent la ultima parte a frazei. Am răspuns, vorbind fără să vreau:

— Ar fi o mare ruşine. O mare ruşine.

— Ah, nu-ţi face griji. Nu au nici o bucurie, nici cei ce cumpără, nici cei care ar construi. Va fi întotdeauna un pas care va aluneca pe lespezi, de pe o grindă metalică, sau un camion care va fi strivit sub greutate, sau ţigla care va cădea de pe acoperiş. Şi pe urmă copacii. O vijelie neaşteptată i-ar putea smulge. Ah, o să vezi! Nimeni nu va avea parte de Moşia Ţiganului. Ar face mai bine să lase lucrurile aşa cum sînt. O să vezi. Dădu din cap cu hotărîre şi pe urmă repetă, uşor, ca pentru ea; „nu e nici un noroc pentru cei care se amestecă în treburile acelor locuri. Niciodată n-a fost.”

Am rîs. Vorbi cu asprime:

— Nu rîde, tinere. Mi se pare mie că nu peste multă vreme o să rîzi strîmb. Ascultă-mă pe mine: nici casa, nici pămîntul n-au adus noroc cuiva.

— Ce s-a întîmplat în casă? am întrebat. De ce a fost nelocuită atîta vreme? De ce a fost lăsată în paragină?

— Ultimii care au trăit acolo, au murit. Toţi.

— Cum au murit? am întrebat curios.

— Mai bine să nu mai vorbim. Dar nimeni n-a mai catadicsit să vină vreodată să locuiască în ea, după aceea. A fost lăsată să se ruineze, să decadă. E uitată acum şi e mai bine s-o lăsăm aşa.

— Dar ai putea să-mi spui povestea, am spus pe un ton linguşitor. Doar ştii totul despre ce s-a petrecut acolo.

— Nu-mi place să pălăvrăgesc despre Moşia Ţiganului. Apoi vocea-i coborî la tonul unui cerşetor: „o să-ţi spun norocul, frumosule, dacă vrei. Fă-mi o cruce în palmă cu un ban de argint şi o să-ţi spun viitorul. Eşti unul dintre cei care vor ajunge departe, nu peste mult timp.

— Nu cred în prostii precum ghicitul norocului, am zis, şi n-am nici o monedă de argint. Iar dacă aş avea vreuna, n-aş cheltui-o aşa, oricum.

Veni mai aproape de mine şi continuă pe acelaşi ton de milogire: „numai şase penny. Şase penny. O fac pentru şase penny. Ce înseamnă şase penny? Nimic. O fac pentru şase penny că eşti băiat frumos şi vorbeşti aşa cum se cuvine, şi ai un fel de-a fi al dumitale Doar n-o să sărăceşti dintr-atîta”

Am găsit şase penny şi i-am scos din buzunar, nu că aş fi crezut vreuna din bazaconiile ei, ci pentru că îmi plăcea, nu ştiu din ce pricină, vechiul truc. Înhăţă moneda şi zise:

— Dă-mi mîna. Ambele mîini.

Îmi luă mîinile în palma ei veştejită şi se uită o vreme la ele. Stătu o clipă tăcută, uitîndu-se. Apoi le lăsă să cadă dintr-o dată, aproape împingîndu-le. Se dădu înapoi un pas şi zise răguşit:

— Ştii ce-ar fi bine să faci? Să pleci acum de pe Moşia Ţiganului şi să nu te mai întorci. E cel mai bun sfat pe care pot să ţi-l dau. Nu te mai întoarce.

— De ce nu? De ce