urmă. Dudley se eliberă cu grijă din  strânsoarea mamei sale şi se apropie de Harry, care fu nevoit să  îşi înfrâneze instinctul de a-l ameninţa cu vrăji. Apoi, Dudley îi  întinse o mână mare şi rozalie.

— Fir-aş al naibii, Dudley, spuse Harry, în timp ce mătuşa Petunia începuse să plângă din nou, crezi că Dementorii ţi-au insuflat o altă personalitate?

— Nu ştiu, murmură Dudley. Pe curând, Harry.

— Da... spuse Harry, dând mâna cu Dudley. Poate că da. Ai  grijă de tine, Big D. Dudley aproape că zâmbi şi ieşi din cameră  călcând greoi. Harry îi auzi paşii adâncindu-se în pietrişul de pe alee, iar apoi o portieră trântindu-se. La auzul sunetului,  mătuşa Petunia, care stătuse până atunci cu faţa ascunsă în  batistă, ridică privirea. Părea să nu se fi aşteptat să se trezească singură cu Harry. Băgându-şi grăbită batista udă în buzunar,  zise:

— Atunci... la revedere, şi se îndreptă spre uşă fără să se uite la el.

— La revedere, zise Harry.

Petunia se opri şi privi înapoi. Pentru o clipă, Harry avu ciudata senzaţie că mătuşa Petunia voia să-i spună ceva: îi aruncă o privire stranie, neliniştită, părând să fie pe punctul de a vorbi,  dar apoi scutură uşor din cap şi ieşi repede din cameră,  urmându-şi soţul şi fiul.

 

Capitolul IV

Cei şapte Potteri

 

Harry fugi înapoi în camera sa şi ajunse la fereastră exact  la timp ca să vadă maşina familiei Dursley ieşind de pe alee şi  rulând pe şosea. Pe bancheta din spate se zărea jobenul lui  Dedalus, între mătuşa Petunia şi Dudley. Maşina coti la dreapta  chiar la capătul Aleii Boschetelor, parbrizul reflectă pentru o clipă lumina roşiatică a asfinţitului şi, apoi, maşina dispăru.

Harry luă colivia lui Hedwig, Fulgerul şi rucsacul, aruncă o ultimă privire spre camera sa, neobişnuit de curată, şi apoi  coborî cu greu înapoi la parter, lăsând colivia, mătura şi sacul  lângă capătul scărilor. Începuse să se întunece repede şi holul  era scăldat în umbrele înserării. Se simţea ciudat stând acolo,  învăluit de tăcere, ştiind că avea să plece pentru ultima dată. Cu mult timp în urmă, când rămânea singur în timp ce familia  Dursley se ducea să se distreze, orele de singurătate erau o plăcere rar întâlnită: oprindu-se doar ca să fure ceva gustos din  frigider, fugea la etaj să se joace pe calculatorul lui Dudley sau dădea drumul la televizor şi schimba canalele după pofta inimii. Amintirea acelor vremuri îi trezi un sentiment ciudat, de goliciune interioară, ca şi când şi-ar fi adus aminte de un frate mai mic, pe care îl pierduse.

— Nu vrei să mai arunci o ultimă privire pe aici? o întrebă  pe Hedwig, care stătea în continuare bosumflată, cu capul sub aripă. Nu o să ne mai întoarcem niciodată. Nu vrei să îţi aduci  aminte de vremurile bune? Uită-te la preşul acesta, de exemplu. Ce amintiri... Dudley a vomitat pe el după ce l-am salvat de Dementori... Se pare că până la urmă a fost recunoscător, îţi  vine să crezi?

Şi vara trecută, Dumbledore a păşit peste pragul acela... Harry îşi pierdu şirul gândurilor pentru o clipă şi Hedwig nu îl ajută să şi-l recupereze, ci rămase cu capul ascuns sub aripă în continuare. Harry se întoarse cu spatele la uşa de la intrare.

— Şi aici, Hedwig... Harry deschise uşa de sub scară... Aici  dormeam eu! Nu mă cunoşteai pe vremea aceea... Doamne,  uitasem cât e de mică... Harry se uită în jur, la grămezile de pantofi şi umbrele, amintindu-şi cum obişnuia să se trezească în fiecare dimineaţă cu partea de dedesubt a scărilor în faţa  ochilor, decorată mai mereu cu doi-trei păianjeni. Pe vremea  aceea, nu ştia nimic despre cine era cu adevărat; era înainte să  fi aflat cum muriseră părinţii săi sau de ce i se tot întâmplau lucruri ciudate. Dar Harry nu uitase visele care îl chinuiau, încă  de pe atunci: vise confuze, cu străfulgerări verzi şi, o dată, cu o motocicletă zburătoare, unchiul Vernon aproape că făcuse un  accident de maşină când le povestise de ea. Se auzi dintr-odată  un zgomot asurzitor de undeva din apropiere. Harry se îndreptă  brusc şi se lovi cu capul de tocul jos al uşii. Oprindu-se doar cât  să spună câteva dintre cele mai alese înjurături ale unchiului  Vernon, se întoarse ameţit în bucătărie, ţinându-şi capul în  mâini, şi se uită pe geam, în grădina din spatele casei.

Întunericul părea să freamăte, iar aerul vibra. Apoi, pe măsură ce li se desfăceau Vrăjile de Deziluzionare, începură să apară  siluete, una câte una. Scena era dominată de Hagrid, care purta  cască şi ochelari de protecţie şi stătea călare pe o motocicletă  enormă, cu ataş negru. Peste tot în junii lui, alţi vrăjitori şi  vrăjitoare descălecau de pe mături şi, în două cazuri, de pe cai  negri înaripaţi.

Deschizând uşa cu forţă, Harry fugi în mijlocul lor. Se auziră multe strigăte de întâmpinare, în timp ce Hermione îl luă  în braţe, Ron îl bătu pe spate şi Hagrid spuse:

— Totu-i bine, Harry? Eşti gata de plecare?

— Sigur că da, spuse Harry, zâmbindu-le tuturor. Dar nu  mă aşteptam să fiţi atât de mulţi!

— Am schimbat un pic planul, mormăi Ochi-Nebun, care ţinea doi saci enormi, umpluţi până la refuz, în timp ce ochiul  său magic se uita când la cerul care se întuneca, când la casă,  când la grădină, cu o viteză ameţitoare. Hai să mergem la  adăpost şi să te punem la curent. Harry îi conduse pe toţi  înapoi în bucătărie, unde se aşezară pe scaune, pe suprafeţele de lucru sclipitoare ale mătuşii Petunia sau se sprijiniră de obiectele imaculate de bucătărie, râzând şi vorbind între ei:

Ron, înalt şi deşirat; Hermione, cu părul stufos prins într-o coadă groasă împletită; Fred şi George, cu zâmbete identice;

Bill, plin de cicatrice şi cu părul lung; domnul Weasley, cu o expresie binevoitoare, început de chelie şi ochelarii puţin  strâmbi; Ochi-Nebun, cu răni de război, şchiop, cu ochiul magic  învârtindu-se ameţitor în orbită; Tonks, cu părul roz, aşa cum îi  plăcea ei cel mai mult; Lupin, mai cărunt, mai ridat; Fleur,  mlădioasă şi frumoasă, cu părul lung, blond-argintiu; Kingsley,  chel, de