exemple excelente pentru etica protestantă a lui Weber. În opoziţie cu acest tablou al unei societăţi întreprinzătoare, pregătită pentru „demarajul” economic înainte să devină o victimă a colonialismului britanic, sunt imaginile mai sumbre ale numeroşilor factori locali de încetinire prezenţi în viaţa indiană. Rigiditatea tabuurilor religioase hinduse milita împotriva modernizării: rozătoarele şi insectele nu puteau fi omorâte, astfel că se pierdeau mari cantităţi de produse alimentare; moravurile sociale cu privire la gunoaie şi excremente au condus la condiţii insalubre permanente, un teren propice pentru ciuma bubonică; sistemul de caste sufoca iniţiativa, inculca ritualul şi restricţiona piaţa, iar influenţa exercitată de brahmani asupra liderilor locali indieni însemna că acest obscurantism exista şi la cel mai înalt nivel. Aici existau mecanisme de control social foarte insidioase vizând orice tentativă de schimbare radicală. Nu este de mirare că mai târziu mulţi britanici, care mai întâi au prădat şi apoi au încercat să guverneze India conform principiilor utilitariste, au plecat în cele din urmă cu sentimentul că această ţară a rămas un mister pentru ei[14].

Dar guvernarea mogulilor ar putea fi cu greu comparată cu administraţia funcţionarilor britanici ai Indian Civil Service. Curţile strălucitoare erau centre ale unui consum remarcabil, la o scară pe care şi Regele Soare de la Versailles ar fi putut-o considera excesivă. Mii de servitori şi paraziţi, haine şi bijuterii extravagante, haremuri şi menajerii, şiruri imense de gărzi personale – toate acestea puteau fi plătite doar prin crearea unei maşinării de spoliere sistematică. Perceptorii de taxe, cărora superiorii le impuneau colectarea unor sume fixe, îi jefuiau fără milă şi fără discriminare pe ţărani şi pe negustori; indiferent de recoltă sau de felul cum mergea comerţul, banii trebuiau să fie colectaţi. Neexistând mecanisme de control constituţionale sau de altă natură asupra acestor jafuri, exceptând revolta, nu este surprinzător că strângerea taxelor era cunoscută drept „înfulecare”. Populaţia nu primea mai nimic în schimbul acestui tribut anual colosal. Comunicaţiile nu prea s-au îmbunătăţit şi nu exista niciun mecanism de asistenţă în caz de foamete, inundaţie sau epidemie – care se întâmplau destul de des. Toate acestea fac dinastia Ming să pară benignă, aproape progresistă prin comparaţie cu Imperiul Mogul. Formal, acesta din urmă avea să decadă deoarece devenise din ce în ce mai greu să se apere de maraţi în sud, de afgani în nord şi, în fine, de Compania Indiilor de Est. În realitate, cauzele declinului său au fost în mai mare măsură interne decât externe.

Doi marginali: Japonia şi Rusia

În secolul al XVI-lea mai erau alte două state care manifestau semne de consolidare politică şi creştere economică, deşi nu se comparau nici pe departe cu dimensiunea şi populaţia imperiilor Ming, Otoman şi Mogul. În Extremul Orient, Japonia începea să facă paşi înainte exact în momentul în care marele său vecin chinez începea să decadă. Poziţia geografică le oferea japonezilor un prim avantaj strategic (la fel ca şi britanicilor), deoarece insularitatea asigura o protecţie faţă de invaziile terestre, protecţie de care China nu se bucura. Ruptura dintre insulele japoneze şi continentul asiatic nu era totuşi în niciun caz totală, iar o mare parte a culturii şi religiei japoneze era adaptată după civilizaţia mai veche. Dar, în timp ce China era guvernată de o birocraţie unificată, puterea în Japonia era împărţită între mai multe clanuri feudale, iar împăratul nu era decât cantitate neglijabilă. Guvernarea centralizată care existase în secolul al XIV-lea a fost înlocuită de o vrajbă constantă între clanuri – asemănătoare cu conflictele dintre clanurile din Scoţia. Aceasta nu era o situaţie ideală pentru comercianţi, dar nu a împiedicat în mod considerabil activitatea economică. Pe mare, ca şi pe uscat, întreprinzătorii se înghionteau cu războinicii feudali şi cu aventurierii militari, deoarece toţi îşi dăduseră seama că pot obţine profit din comerţul maritim est-asiatic. Piraţii japonezi colindau coastele Chinei şi ale Coreei după pradă, în acelaşi timp în care alţi japonezi se bucurau de şansa de a face schimb de produse cu vizitatorii portughezi şi olandezi din Vest. Misionarii creştini şi mărfurile europene au pătruns în societatea japoneză mult mai rapid decât o făcuseră în distantul şi autosuficientul Imperiu Ming[15].

Această scenă plină de viaţă, deşi turbulentă avea să fie în curând modificată de utilizarea tot mai extinsă a armelor europene de import. Cum se întâmpla oriunde în lume, puterea gravita în jurul acelor indivizi sau grupuri care posedau resursele necesare pentru a recruta o armată mare înzestrată cu muschete şi, mai important decât orice, cu tunuri. În Japonia, rezultatul a însemnat consolidarea autorităţii în timpul marelui senior feudal Hideyoshi, ale cărui aspiraţii l-au făcut să încerce de două ori cucerirea Coreei. După eşecul acestora şi moartea lui Hideyoshi, în 1598, tulburările sociale ameninţau din nou Japonia. Însă în câţiva ani întreaga putere a fost consolidată în mâinile lui Ieyasu şi a altor shoguni din clanul Tokugawa, care i-au urmat. De această dată, guvernarea militară centralizată nu a mai putut fi zdruncinată.

În multe privinţe, Japonia perioadei Tokugawa poseda caracteristicile „noilor monarhii” care apăruseră în Europa în secolul anterior. Marea diferenţă a constat în abjurarea de către shogunat a expansiunii peste mări şi, practic, a oricărui contact cu lumea exterioară. În 1636, a fost oprită construcţia unor nave capabile să navigheze pe ocean şi supuşilor japonezi li s-a interzis să navigheze în larg. Comerţul cu europenii a fost restricţionai la corăbiile olandeze care ancorau la Deshima, în largul portului Nagasaki. Ceilalţi europeni au fost expulzaţi. Chiar şi înainte de această dată, practic toţi creştinii (străini sau localnici) fuseseră ucişi fără milă din porunca shogunatului. Motivul principal al acestor măsuri drastice a fost în mod clar hotărârea clanului Tokugawa de a obţine controlul necontestat asupra Japoniei; străinii şi creştinii erau consideraţi potenţial subversivi. Însă tot aşa erau priviţi şi ceilalţi seniori feudali, motiv pentru care li s-a cerut să petreacă jumătate din an în capitală, iar în cealaltă jumătate, când le era permis să locuiască pe domeniile lor, familiile lor trebuiau să rămână la Yedo (Tokyo), practic ostatice.

Această uniformitate impusă nu a sufocat, în sine, dezvoltarea economică şi nici nu a împiedicat realizări artistice remarcabile. Pacea la nivel naţional era benefică pentru comerţ, oraşele şi populaţia în general erau în creştere şi utilizarea tot mai frecventă a plăţilor în numerar au sporit importanţa comercianţilor şi a bancherilor. Ultimilor însă nu li s-a permis niciodată să câştige însemnătatea socială şi politică atinsă în Italia, Ţările de Jos sau Marea Britanie. În plus, japonezii erau în mod evident incapabili să se ţină la curent şi să adopte noile descoperiri tehnologice şi