mirişte, călare pe cai. Fratele îi spuse să lase oile şi să vie cu el. Au ieşit în izlaz, alături de care se afla o mirişte largă de vreo zece pogoane. Pe izlaz, un cârd de zece-cincisprezece băieţi jucau bobicul. Unii erau de seama lui, alţii mai mari cu un an sau doi. Achim descălecă şi dădu drumul la cai apoi se apropie.

  — Bă, ce faceţi voi aicea-m’? strigă el şi se uită peste ceata de băieţi.

  Câţiva mai sfioşi, care stăteau jos pe flanele, se ridicară în picioare şi se uitau cu teamă la Achim. Vreo câţiva mai nepăsători jucau bobicul fără să se sinchisească. Deodată Achim se repezi spre ei ca un uliu, trânti vreo câţiva de pământ şi dădu câteva picioare şi palme în dreapta şi în stânga.

  — Ce, voi n-auziţi? mârâi Achim. Eu strig la voi şi voi jucaţi bobicul… mama voastră!

  — Nea Achime, să nu ne înjuri că chem pe tata de colea, zise unul colţos, fulgerându-l cu privirea.

  Achim ţâşni ca ars spre cel care vorbise, îl apucă de gât, dădu cu el de pământ şi sări cu picioarele pe el.

  — Pă mă-ta şi pe tat-tău! urlă el ca turbat. Du-te şi cheamă pe tat-tău! Să-mi spuneţi care aţi fost ăia care l-aţi bătut pe frate-meu, că dacă nu, vă belesc pe toţi!

  Achim n-avea atunci mai mult de şaptesprezece ani, dar pentru băieţii de-acolo el părea mai fioros ca un om mare. Niciunul dintre băieţi nu vorbi.

  — Niculae, strigă Achim, îi cunoşti? Ia treci încoace.

  — Nu-i cunosc, că aveau flanelele pe cap când au venit, răspunse Niculae.

  — Aaaaa! făcu Achim, scuipând în palme. Ia dă-ncoace biciul, Niculae. Nu vreţi să spuneţi!… Staţi că v-arăt eu acuma.

  Achim apucă biciul şi, fără să se gândească nici o clipă, se repezi la unul şi-l plesni peste spinare. Cel lovit urlă şi apucă biciul în mână.

  — Nea Achime, nu ştiu, eu sunt de pe Delavale, nu mai da.

  Achim se repezi la altul şi mai furios.

  — Şi tu eşti de pe Delavale? Până-n seară am să vă bat!

  — Spuneţi, mă, ce, să mănânc eu bătaie pentru ei? se auzi un glas speriat.

  — Aaaa! Tu ştii? Spune numaidecât că-ţi roz beregata! răcni Achim iar, repezindu-se spre cel care vorbise.

  Băiatul se feri, se uită în jur şi deodată vorbi pe nerăsuflate.

  — Nea Achime, nu da! Al lui Voicu Câinaru şi cu al lui Burtică l-au bătut.

  Achim se întoarse spre Niculae, îşi aruncă pălăria de pământ şi îl asmuţi ca şi când ar fi fost câine:

  — Ai auzit? Pune mâna pe ei!

  Niculae, slăbit de friguri, galben la faţă, nu se mişcă.

  — Pune, mă, mâna pe ei, n-auzi? strigă Achim scos din sărite.

  Niculae nu se mişca.

  — Al lui Câinaru şi Burtică! strigă atunci Achim pe cei care îl bătuseră pe Niculae. Achim avea un glas ciudat, ascunzând ceva tainic şi cumplit şi Niculae se speriase mai rău de acest glas al fratelui său decât de loviturile magaoaielor, atunci pe mirişte, când fusese bătut. Veniţi încoace al lui Câinaru şi Burtică. Veniţi încoace că nu vă fac nimic, mai spuse Achim.

  Cei doi se apropiară şi unul din ei îşi scoase pearca lui de pălărie găurită în fund de bobic şi zise:

  — Nea Achime, uite, vezi, mi-a spart capul! Zău, nea Achime, că mi-a spart capul! Am dat şi eu, a dat şi el.

  — Taci din gură, urâtule, răspunse Achim care începuse să se înveselească, îl vedeţi? E frate-meu. Eu nu ţin cu el, chiar dacă mi-e frate. Tu, ăsta, cu capul spart, repede-te la el şi dă cu el în pământ.

  Niculae se uitase la fratele său şi se făcuse şi mai galben. Achim nu se sinchisea.

  — N-auzi, mă, ăsta cu capul spart? se răsti Achim spre băiatul cu capul spart.

  — Nea Achime, zău, ne-am bătut în parte, se rugară iar cei doi băieţi.

  — Nea Achime, lasă-i, nea Achime! săriră şi ceilalţi.

  Ochii lui Achim sticliră. Îl apucă pe cel cu pălăria găurită şi-l izbi de pământ.

  — N-auzi ce-ţi spun? Repede-te la el că te omor… pe mă-ta de urât!…

  Băiatul se sculă de jos furios şi, nemaiştiind ce să facă, se repezi la Niculae. Niculae nu se mişcă din loc. Înaintea lui, cel cu pălăria găurită se opri ca ţintuit de privirea mare, nemişcată, a celui asupra căruia era asmuţit. Îşi întoarse capul spre Achim, dar tot atunci acesta urlă la el:

  — Repede-te în el… pe mă-ta de urât!

  Băiatul se repezi în Niculae şi îl apucă de gât. Niculae se înţepeni şi rămase mai departe nemişcat.

  — Dă cu el în pământ! strigă Achim, apropiindu-se cu biciul în mână.

  Băiatul îşi încârligă un picior peste amândouă ale lui Niculae şi îl trânti la pământ. Apoi, speriat, cu privirea rătăcită, plin de groază, se ridică de pe el şi rămase nemişcat, uitându-se la Niculae care, galben la faţă, nu-l slăbea din ochi pe fratele său. Câtva timp, toţi rămaseră nemişcaţi şi tăcuţi, în clipa următoare, Niculae sări în sus ca muşcat de un şarpe. Se repezi spre cel care îl trântise şi îl apucă de gât. Luat pe neaşteptate, celălalt băiat rămase cu ochii holbaţi şi scoase limba afară, horcăind. Chipul i se învineţise ca un ficat, se făcuse apoi pământiu. Niculae strângea ca un nebun şi-l împingea de-a-ndărătelea. Cel strâns de gât se împiedică de ceva şi căzu. Niculae îi dădu drumul şi se întoarse spre celălalt. Văzându-l că vine, băiatul o luă la fugă peste câmp.

  Achim se repezi însă numaidecât şi în câţiva paşi îl apucă de ceafă.

  — Stai, pe mă-ta, fricosule. Mă vezi tu că-i ţiu parte? Bate-te cu el… Aţi venit amândoi şi v-aţi pus şi l-aţi