tot felul pentru armată şi flotă. Este posibil ca şi schimbările din administraţia imperială să fi influenţat decizia legată de statutul principatelor. O administraţie de funcţionari civili profesionişti lua locul deţinătorilor de feude (timar) şi al altora, care căutaseră să obţină averi şi putere prin intermediul războiului şi al cuceririi teritoriale, dobândind influenţa dominantă în sfaturile politice înalte. Această nouă elită a promovat exploatarea fiscală şi comercială a principatelor, considerând-o în noul context economic internaţional mai avantajoasă decât ocupaţia şi guvernarea directă.

3. Mihai Viteazul

Nici domnitorii, nici sultanii nu au respectat angajamentele asumate unii faţă de ceilalţi. De-a lungul secolului al XVI-lea, sultanii l-au redus cu succes pe domnitor la rangul de funcţionar otoman pe care îl puteau trata după bunul lor plac. Suleiman nu se îndoia nicidecum de anvergura prerogativelor sale. Într-o scrisoare adresată în 1531 regelui Sigismund I al Poloniei, îi numea pe domnitori „sclavii şi tributarii” săi şi susţinea că Moldova şi Valahia erau simple proprietăţi, „la fel ca Bosnia şi Serbia”. Până la sfârşitul secolului, urmaşii lui tratau principatele ca şi când ar fi fost teritorii cucerite şi le numeau „provincii” (vilayet). Domnitorii erau conştienţi de statutul lor diminuat. Aron Tiranul al Moldovei nota în 1594, într-o scrisoare către Rudolf al II-lea de Habsburg, împăratul Sfântului Imperiu Roman, că era doar „custodele” ţării sale şi că nu îndrăznea să-şi exprime sentimentele, „atât de mare era oprimarea turcilor”. Devenise un obicei ca sultanii să numească domnitorul, deşi boierilor le era îngăduită uneori formalitatea de a-şi vota candidaţii. Domnitorii nu puteau decât să-şi recunoască dependenţa. În trecut se intitulaseră „conducători cu voia lui Dumnezeu”, dar acum îşi acceptau numirea la tron nu ca pe un act divin, ci ca exercitare a dreptului sultanului.

În ciuda înăspririi controlului otoman, esenţa autonomiei principatelor a rămas intactă. Viaţa politică şi economică şi-a urmat tiparele obişnuite. Legea islamică nu a fost extinsă la nord de Dunăre, boierii şi-au păstrat moşiile şi privilegiile, iar administraţia domnească şi instituţiile locale au continuat să-şi exercite autoritatea la fel ca înainte. Mărturie a statutului special al principatelor stă prezenţa la Constantinopol a reprezentanţilor (kapukehaya ; în limba română : capuchehaie) domnitorilor, a căror principală îndatorire era să câştige bunăvoinţa autorităţilor otomane. Erau un fel de agenţi diplomatici, deoarece aveau de-a face şi cu ambasadori şi consuli europeni şi îi ajutau astfel pe domnitori să ocolească interdicţia de a întreţine relaţii cu puteri străine.

Aşadar domnitorii aveau un spaţiu considerabil de manevră, poziţie care sugerează din nou că relaţiile dintre vasal şi suzeran erau fluide. Natura acestor legături este dovedită şi de evenimentele de la sfârşitul secolului al XVI-lea, când domnitorul Valahiei, Mihai Viteazul (1593-1601), a contestat supremaţia otomană la fel de serios ca în timpul domniei lui Ştefan cel Mare.

Mihai, care a urcat pe tron graţie influenţei pe care o avea la Constantinopol, era un comandant militar înzestrat şi un întemeietor de stat cu multă imaginaţie. Obiectivul său imediat era acela de a elibera Valahia de sub controlul otoman, ceea ce însoţea planurile unei cruciade antiotomane promovate de papa Clement al VIII-lea, Rudolf al II-lea de Habsburg, împăratul Sfântului Imperiu Roman, şi Filip al II-lea al Spaniei. Mihai, căruia i s-au alăturat domnitorul Moldovei şi cel al Transilvaniei, a aderat bucuros la „Liga Sfântă”, cum a ajuns să fie cunoscută. A stârnit o revoltă împotriva otomanilor în 1594, iar în anul următor, cu sprijinul armatelor Transilvaniei şi Moldovei, a împins forţele cotropitoare otomane înapoi la Dunăre. Însă în scurt timp loialităţile au devenit neclare, iar aliaţii temporari şi-au urmărit propriile scopuri. Cu toate acestea, în 1600, Mihai a unit pentru scurt timp Valahia, Moldova şi Transilvania sub propria conducere, succes care a reprezentat apogeul domniei sale. Însă, prin înfătuirea planului său măreţ, şi-a făcut duşmani puternici pretutindeni. Nici măcar susţinerea lui Rudolf al II-lea nu l-a putut salva. A fost asasinat în Transilvania, în 1601, de comandantul trupelor habsburgice, care era hotărât să devină el însuşi domnitorul Transilvaniei. Deşi unirea de către Mihai a celor trei principate a fost de scurtă durată, lovitura lui îndrăzneaţă a devenit un simbol al destinului naţional românesc pentru generaţii de patrioţi din secolele al XIX-lea şi XX.

Faptul că Mihai Viteazul a reuşit să mobilizeze pentru iniţiativele sale o susţinere atât de puternică în Moldova şi în Valahia a avut mult de-a face cu forma deosebită pe care a avut-o dominaţia otomană de-a lungul secolului al XVI-lea. Ea a expus principatele unui sistem de exploatare fiscală şi economică fără precedent în istorie. În primul rând, existau obligaţiile specifice relaţiei dintre vasal şi suzeran. Pe lângă plata acelui haraci, care a crescut în mod constant, domnitorii erau obligaţi să suporte operaţiunile militare otomane efectuând plăţi extraordinare către vistieria imperială şi mobilizând şi conducând contingentele armate în campanie. De asemenea, trebuiau să supervizeze strângerea unor mari cantităţi de alimente şi diverse alte provizii, inclusiv lemn pentru construcţii navale, şi să se asigure că erau livrate în punctele specificate de pe Dunăre. Una dintre răspunderile lor era aceea de a-i ajuta pe negustorii otomani şi levantini să cumpere cantităţile necesare de bunuri la cele mai bune preţuri. Preţurile pentru aceste bunuri şi, aşadar, răsplata ţăranilor, care erau producătorii acestor bogăţii, erau mai mici decât ceea ce ar fi obţinut pe piaţa internaţională. Această legătură economică devenise atât de importantă în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, încât sultanii au decis să reglementeze strict comerţul principatelor. Suleiman I şi urmaşii lui au interzis astfel exportul anumitor bunuri, îndeosebi vite, oi, grâu, miere şi lemn, în alte ţări până când nevoile imperiale nu erau pe deplin satisfăcute. Un asemenea aranjament este o dovadă frapantă a gradului de dependenţă a curţii sultanului şi a populaţiei Constantinopolului faţă de carnea şi cerealele din principate. În 1578, când incursiunile cazacilor în Moldova