au întrerupt fluxul de aprovizionare, ambasadorul veneţian a relatat mari dificultăţi în capitală şi în zona înconjurătoare. Consecinţele pe termen lung ale acestui „monopol” comercial otoman sunt discutabile. Este posibil să fi încetinit dezvoltarea unei clase de mijloc moldave şi valahe native, deoarece negustorii indigeni nu puteau concura cu negustorii otomani favorizaţi şi cu alţi negustori din Orientul Apropiat, dar, în acelaşi timp, se poate să fi stimulat producţia agricolă.

Harta 3. Principatele române şi Transilvania, sfârşitul secolului al XVI-lea

Mai apăsătoare şi mai dăunătoare pe termen lung pentru binele public decât obligaţiile oficiale ale statutului de vasal erau numeroasele dări, numite de regulă „cadouri” (peşcheş), pentru sultan şi membrii familiei sale, dar şi pentru nenumăraţi oficiali, de la marele vizir în jos. Alte daruri, constând în bani şi bunuri, erau oferite cu ocazii fixe – urcarea pe tron a unui sultan sau a unui domnitor ori anumite sărbători islamice sau dinastice. Alte cadouri nu aveau o dată sau o sumă prestabilită. Ele erau plăţi, de fapt mite, pe care pretendenţii la tronul Moldovei sau al Valahiei le ofereau sultanului şi altor persoane influente de la cele mai înalte niveluri ale societăţii otomane pentru a-şi asigura sprijinul acestora. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, statutul de domnitor devenise obiectul unei licitaţii aprinse, în urma căreia premiul ajungea de regulă la cel care oferea cei mai mulţi bani, adică la candidatul care îşi atrăsese cei mai influenţi protectori. Cei care erau responsabili de datoriile noului domnitor erau în primul rând ţăranii, dar şi boierii, deoarece acestea erau considerate obligaţii statale, nu personale. Sistemul cadourilor a devenit o parte constantă a fiecărei tranzacţii dintre domnitori şi reprezentanţii săi şi autorităţile otomane de toate felurile şi nu puteau decât să diminueze nivelul moral al afacerilor publice.

O cultură medievală

Viaţa intelectuală şi literatura reprezintă instrumente valoroase de evaluare a evoluţiei principatelor între secolul al XIV-lea şi sfârşitul secolului al XVI-lea. În acest interval îndelungat, ele au aparţinut unei lumi culturale destul de diferite de cea reprezentată de Europa Occidentală, o lume dominată de idealurile spirituale şi estetice ale ortodoxiei bizantine şi împărtăşită în general de popoarele din sud-estul Europei. Principala sursă a lucrărilor fundamentale de doctrină şi practică creştină, a belles-lettres de la acea vreme, precum vieţile sfinţilor şi „romanele medievale”, ca Legenda lui Alexandru cel Mare (Alexandria) şi Varlaam şi Ioasaf, a lucrărilor juridice şi a cronicilor era Bizanţul, deşi românii le-au adaptat de la intermediari bulgari şi, într-o mai mică măsură, sârbi, mai curând decât direct din Bizanţ.

Apropierea românilor de Orient este probabil cea mai vizibilă în persistenţa slavonei sau, mai precis, a medio-bulgarei ca limbă utilizată în scrierile serioase, dar şi în alte scopuri, până în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Adoptarea slavonei de către români ca limbă liturgică şi a cancelariilor domneşti în secolul al XIV-lea a reprezentat un eveniment de importanţă majoră în dezvoltarea lor. Slavona le-a consolidat legăturile cu lumea religioasă şi culturală bizantină şi a constituit principalul instrument de perpetuare a moştenirii sale sacre şi străvechi. Românii au putut accepta slavona ca limbă a Bisericii, deoarece era pe picior de egalitate cu greaca, ebraica şi latina, şi o foloseau în problemele statului tocmai datorită prestigiului ei de limbă sacră. Însă slavona nu putea deveni limba lor religioasă în adevăratul sens al cuvântului. Deşi era vorbită de o parte din cler, de marii boieri şi de erudiţi, nu a fost niciodată limba maselor, care îşi rosteau rugăciunile şi creau un folclor extrem de bogat în limba română.

Mănăstirile erau centrele principale ale activităţii culturale din principate. Pe lângă îndatoriri spirituale şi educaţionale, între secolul al XV-lea şi prima jumătate a secolului al XVII-lea călugării erau preocupaţi cu transcrierea manuscriselor slave, dintre care au supravieţuit circa 1.000. Aceşti copişti au păstrat aşadar versiunile medio-bulgare şi, într-o anumită măsură, slavo-sârbe ale majorităţii patrimoniului literar religios bizantin slav. Domnitorii se numărau printre cei mai înfocaţi susţinători ai transcrierii şi ornamentării manuscriselor. Ştefan cel Mare a fost întotdeauna pe deplin conştient de răspunderea sa religioasă, ca suveran ortodox, faţă de propriul popor şi faţă de popoarele din Balcani aflate sub control otoman, precum şi de rolul său de trimis al lui Dumnezeu pe pământ, şi a construit nenumărate biserici şi mănăstiri pe care le-a înzestrat în Moldova şi în Răsăritul ortodox cu manuscrise frumoase pentru slujbele bisericeşti. Deşi valoarea acestor manuscrise este astăzi mai curând ştiinţifică decât de lucrări literare originale, ele reflectă nevoile intelectuale şi spirituale ale păturilor superioare ale societăţii româneşti. Manuscrisele erau preponderent religioase, însă nu erau citite doar de călugări şi de preoţi. Din însemnările de pe manuscrise reiese că şi boierii, funcţionarii domneşti şi clasa de mijloc căutau în ele îndrumare spirituală. Viziunea ascetică, mistică asupra vieţii nu era aşadar limitată la spaţiul mănăstiresc, ci reunea membri de seamă ai societăţii laice cultivate.

Printre compoziţiile originale relativ puţine în slavonă sau slavo-română, cum este numită adesea având în vedere influenţele limbii române, s-au numărat primele lucrări de istoriografie românească. Cele mai cunoscute dintre acestea au fost cronicile a trei clerici moldavi erudiţi din secolul al XVI-lea : Macarie (†1558), episcopul Romanului, a cărui cronică trata istoria Moldovei de la începutul domniei lui Ştefan cel Mare până în 1542, în timpul lui Petru Rareş ; Eftimie (jumătatea secolului al XVI-lea), egumen al mănăstirii Căpriana, care a descris Moldova între 1541 şi 1554 ; şi Azarie (jumătatea secolului al XVI-lea), egumen al mănăstirii Golia din Iaşi, care a continuat cronica Moldovei din 1551 până în 1574. Cu toţii au continuat tradiţia analelor şi cronicilor mai modeste din secolul al XV-lea. Au scris în slavonă, deoarece era limba