— Se scurge grâul rumânilor, Niculae, se varsă ca apa. De la treierat şi până la culesul porumbului tot aşa cum vezi… Se varsă sudoarea noastră, se strânge în magazii, Niculae…

  Moromete vruse să facă la obor un popas. Apucă însă hăţurile şi dădu cu biciul în cai; era mânios şi multă vreme se uită drept înaintea sa. Ai fi zis că se teme că uitându-se înapoi îşi va pierde stăpânirea de sine.

  În zilele următoare el încercă să mai glumească, să-i spună lui Cocoşilă că a făcut-o fiartă cu grâul („am dat, Cocoşilă, din şaptezeci de duble, treizeci şi cinci pe degeaba”, adică numai pe primele treizeci şi cinci a luat el cincizeci şi doi de lei pe dublă, cum plănuise, dar pe celelalte nu mai luase nimic… ), încercă să se amăgească spunându-şi că totuşi preţurile se vor urca, întârzie ceasuri întregi în poiana ferăriei lui Iocan şi toate acestea în speranţa că doar-doar va veni cineva sau se va auzi de undeva că se va întâmpla un lucru, o mişcare undeva, sau nu ştie ce răsturnare, nu se ştie ce lege, care dacă n-ar schimba cu totul situaţia, în orice caz s-o ţină pe loc, să stea pe loc banca, să nu se mişte fonciirea, să nu plătească nimic pentru şcoala lui Niculae şi numai negustorii să nu stea pe loc, numai pentru ei să treacă timpul şi să-i silească în felul acesta să urce preţurile.

  Timpul trecea însă pentru toată lumea şi Niculae îi dădu primul de veste că peste trei zile trebuie să plece la Câmpulung pentru examenul de admitere.

  Se duse cu Niculae.

  Fiindcă tot pleca la munte – Câmpulungul era un oraş de munte – mai încarcă o căruţă de grâu şi o vându pe drum cu acelaşi preţ.

  Îi mai rămânea astfel în pod jumătate din grâu. Erau totuşi în picioare jumătate din speranţe. Fetele se împăcaseră cu gândul de a nu mai pretinde ceva din munca lor (aveau să aibă în schimb partea de pământ a lui Niculae şi nu era puţin să te măriţi în loc de două pogoane, cu trei), iar Paraschiv şi Nilă se arătau şi ei parcă mai înţelegători (nu spuseseră nimic că se cheltuiau bani cu fratele lor vitreg), încât speranţele din pod, aşa înjumătăţite cum erau, dacă erau amânate până când preţul grâului avea să se ridice, puteau să se împlinească.

 Chapter 17

  Astfel că datoriile trebuiau amânate şi ele; toate datoriile, fiindcă niciuna nu putea fi plătită!

  Paraschiv, care fusese de faţă când tatăl său spusese acest lucru, îndată după plecarea lui, îndată chiar după ce căruţa se îndepărtă de casă cu Niculae în ea, se adresă Titei rânjind:

  — Din gură e lesne să amâi, şi e lesne să-l sui pe Niculae în căruţă şi să-l duci la şcoală, dar ce-o să te faci când o veni colea banca şi fonciirea să dai! Aşa, din gură, pot să zic şi eu: am zece mii de lei! Dar îi am?

  Paraschiv stătea pe prag în locul unde stătea de obicei tatăl său. Fără Moromete, tinda arăta acum parcă goală; nu-i stătea deloc bine lui Paraschiv acolo pe prag. Fiindcă Tita nu răspunse, iar mama intră în odaie ca şi când n-ar fi auzit, Paraschiv continuă cu ideea lui, deosebirea dintre a spune din gură şi a avea.

  — E cel mai lesne! reflectă el. Nu aşa, mă, Nilă? îl luă el martor pe frate-său. Vine colo iarna şi n-ai dulamă pe tine şi trebuie să ieşi să dai caii la apă. Zici din gură: „Ia dă, bă, dulama să mă îmbrac!” Dar ai dulamă?!

  Mamei i se păru că este iarăşi vorba de fusta ei pe care şi-o făcuse anul trecut din lâna oilor şi nu rabdă să nu răspundă:

  — Ca să ai dulamă trebuie să torci, zise ea din odaie. Pune mâna pe fus şi toarce!

  — Ştiu eu că ţi-ar place, dar n-ai găsit prostul ăla, răspunse Paraschiv fără respect. V-aţi apucat să-l faceţi pe ăla micu boier, dar să vedem ce-o să faceţi când o veni colea fonciirea şi banca?

  — Abia aşteptaşi să plece tat’ tu, dar crezi tu că nu se întoarce? zise mama de după uşă cu un glas neliniştit. Fonciirea şi banca să le plătiţi voi, că de aia i-a dat drumul lui Achim la Bucureşti. Ce te mai arde şi pe tine să te faci boier! Ce te-ai mai face, dacă ai avea cu ce! Te vede Dumnezeu că-l duşmăneşti pe ăla micu fiindcă învaţă carte. Pe tine nu te-am dat la şcoală? De ce n-ai învăţat?

  — O sută de inşi cu carte şi nu mă dau pe ei! răspunse Paraschiv cu trufie.

  — Vezi-ţi de deşteptăciunea ta, lasă-ne pe noi! mai spuse mama şi se închină la icoană. Abia termină însă crucile şi continuă: Banca să faceţi ce ştiţi, fiindcă voi aţi fost ăia care nu mai puteaţi cu gurile căscate după bani.

  — Dar lâna de la oi a fost bună! Ehei! ameninţă Paraschiv cu glas acoperit, vrând pe de o parte să spună că iată cine a trăit şi trăieşte bine de pe urma băncii, dar lasă că de-aici înainte o să curme el acest trai.

  — Ce-ai să faci? îl sfida mama ieşind în tindă şi apoi pe prispă. Uite colo lână, nişte velinţe şi nişte pături, ia-le şi satură-te cu ele! Altceva mai ai ce să mai iai?

  Şi se dădu jos de pe prispă şi porni spre grădină să nu-l mai audă. Ce ciudat lucru! Cât fusese tatăl aici, nu scosese un cuvânt şi iată-l acum ce ieşea din el! Ce-a vrut să spună cu banca şi fonciirea? El vorbea ca şi când n-ar fi avut nici o legătură cu aceste datorii şi ameninţa fără ruşine. De unde răbufnirea asta?