— Poate scrie mai încolo, zise el.

Se făcea târziu. La un moment dat Helene plecă să pregătească o cafea, tare, adevărată! Lettke avea în birou un borcan cu cafea măcinată, o rezervă pentru lungile ședințe de noapte, cum spunea el.

— Dar să nu mi-l subtilizați, adăugase malițios, când îi dăduse borcanul.

Cafeaua veritabilă avea un gust neobișnuit și chiar o ținea trează.

— Cred că am găsit ceea ce căutam, anunță Helene la un moment dat, când începuse să se însereze. Ridică o hârtie pe care era schițată o schemă. Aici se află descrierea. Un neutron lovește un…

— Un neutron? Lettke se gândi câteva momente ca să înțeleagă despre ce era vorba. Ah, da, un component al nucleului. Cel fără încărcătură electrică.

— Exact.

Practic, fiecare atom are în nucleu neutroni, cu excepția hidrogenului, al cărui nucleu este constituit doar dintr-un proton, o particulă nucleară încărcată pozitiv, după cum învățase la școală Helene.

— Deci când un neutron lovește un nucleu de uraniu, îl divide în două nuclee, care împreună cântăresc mai puțin decât nucleul de uraniu. Materia lipsă este eliberată sub formă de energie. Acesta este procesul de transformare, despre care se discută tot timpul.

— Așadar ei bombardează uraniul cu neutroni?

— Nu, asta-i altceva. Ea îi întinse schița peste masă și adăugă: În afară de energie și de cele două nuclee sunt eliberați și trei neutroni. Când ei lovesc la rândul lor nuclee de uraniu, procesul se repetă de trei ori. Vor rezulta 27 de neutroni, apoi 81, după care 243 și tot așa.

Lettke dădu din cap:

— Înțeleg. Ca în povestea cu tabla de șah și boabele de orez. Doar că cifrele cresc mai repede.

— Ei numesc asta chain reaction – reacții în lanț. Helene examină ilustrația, care arăta ca o eflorescență ramificată la nesfârșit, și spuse: Dar ce nu înțeleg eu este cum de mai există uraniu. Dacă chestia funcționează așa, uraniul ar fi trebuit să se epuizeze, nu? Fiecare zăcământ de uraniu din lume ar fi trebuit să explodeze de o veșnicie.

Lettke o privi consternat.

— O întrebare a naibii de bună.

— Poate nu am înțeles eu ceva din toate acestea.

— Nu am terminat pentru azi, hotărî Lettke. Helenei i se păru o obrăznicie din partea lui pe de o parte, dar pe de altă parte nici ea nu ar fi lăsat totul baltă ca să se ducă acasă. S-ar fi gândit toată noaptea la asta.

După un timp Lettke dădu un telefon și ca prin minune cineva de la bucătărie îi răspunse și le aduse două sandvișuri și o sticlă mare de Fanta. Helene citea și mânca și trebui să recunoască în sinea ei că începea să îi placă. Deși totul părea o nebunie, era o nebunie palpitantă.

Lettke rupse tăcerea:

— Ce sunt „izotopii”? întrebă la un moment dat, la mult timp după ce nu se mai uitase la ceas și ochii îl usturau. Sunt variante diferite ale aceluiași atom, nu?

— Da, răspunse Helene. Această lectură îi împrospătase tot ce învățase la orele de fizică. Numărul protonilor din nucleu stabilește tipul atomului, dar numărul neutronilor poate varia.

— Acum înțeleg. Uraniul care se găsește în natură este în cea mai mare parte uraniu-238, care pur și simplu înghite neutronii care îl lovesc fără să îl descompună. Numai nucleul de uraniu-235 se descompune în modul schițat de dumneavoastră.

Helene miji ochii.

— Aha. Deci de milioane de ani nucleele de uraniu-235 s-au tot descompus, până când nu au mai rămas suficienți neutroni ca să-l mai descompună.

— Fizicianul german Otto Hahn a descoperit această reacție în 1938, zise Lettke stăpânindu-și cu greu un căscat. Colegii lui de la Berkeley doar au mers mai departe. Ei spun că pentru o bombă este necesar uraniu-235 de o anumită puritate și într-o anumită cantitate, pe care o numesc critical mass, adică masă critică. Dacă uraniul nu este suficient sau nu este suficient de pur, neutronii se pierd, fără a avea loc o reacție în lanț. Dar dacă există suficient uraniu-235 pur…

El clătină din cap.

— Dacă aceștia au dreptate, este al naibii de simplu să construiești o bombă. Ai nevoie doar de – cum îi spun ei – două mase suberitice de uraniu-235. Care fac BUMM dacă sunt presate destul de rapid într-o masă supercritică. Pentru asta ei propun o încărcătură convențională de explozibil. Ce îi frământă pe ei este dacă bomba va distruge doar un oraș sau mult mai mult.

Pe Helene o trecură fiorii. În acel moment ea nu ar fi putut jura că ceea se petrecea era real.

— Pare într-adevăr destul de simplu.

— Adevărata problemă este să obții uraniu-235 în cantitatea și cu puritatea necesară, opină Lettke, privind foile din fața lui. Ei discută despre diverse procedee fizice și chimice… centrifuge cu viteze de rotație nemaiauzite… Asta pare a fi partea cea mai complexă a întregii chestiuni.

Își aranjă hârtia în față și își împreună mâinile:

— Mă întreb dacă toate acestea chiar sunt adevărate.

Helene îl măsură cu privirea. Avea și el senzația că totul era un vis? Nu părea deloc.

— Dumneavoastră credeți că toate sunt o fizică evreiască? îl întrebă ea.

Întrebarea îi atrase o privire dojenitoare.

— Prostii. Dumneavoastră credeți cu adevărat că atomii se orientează în comportamentul lor conform acestor categorii? Nu, eu mă întreb dacă în realitate toate acestea nu sunt manevre ale americanilor pentru a ne dispersa capacitățile în proiecte aiuristice. Acest procedeu descris de ei, de a dezintegra uraniul cu ajutorul unor substanțe scumpe, de a-l concentra cu centrifuge ultrarapide și așa mai departe – dacă am face asta, ar fi necesare mari investiții și mult timp nu s-ar ști dacă funcționează cu adevărat. Eu zic că și americanii au un serviciu secret și bănuiala mea este că noi am dat de ceva destinat a îndrepta capacitățile Reichului german spre un proiect lipsit de perspective, capacități ce ar fi utile în altă parte.

— Vă gândiți la un fel de răzbunare pentru proiectul nostru „Nisip mișcător”?

El dădu afirmativ din cap.

— Bună comparație.

Helene își aruncă privirea pe teancurile de