o știu, dar cumva nu vreau să o aud. Mi-e rușine. De mine, aia cuminte și perfectă. Următoarea dorință ar fi să mă fac bine. Mi-ar mai rămâne trei. Suficient cât să mă simt acoperită. Mă duc să-i scriu. Până la urmă nu fac nimic rău. Îi scriu un pic, să-mi schimb gândurile. De-aia. Și să vorbim despre atunci, de-aia. Nu fac nimic rău.

 

*

 

Era într-o dimineață. Nu mai știu ce zi și nici nu are importanță. Am însă în minte imaginea mea deschizând frigiderul și rămânând așa, cu o mână pe ușă și cu privirea înăuntru, căutând ceva, cu resemnarea celui care știe că oricum nu va găsi nimic din ceea ce caută. Până la urmă am luat un rest de cașcaval și o jumătate de roșie și am încropit un sandvici. Pentru copil. Eu nu pot să mănânc la ore de-astea mici din zi. Puteam în Bulgaria, când mergeam la all inclusive. Luam o farfurie de-aia caldă, proaspăt scoasă din mașina de spălat vase, și-i spuneam copilului, foarte mic pe vremea aia, Hai cu mama, să vedem ce găsim bun de mâncare. Până la urmă tot eu alegeam, dar îmi plăcea să-l târăsc după mine ca și cum m-aș fi plimbat cu o oglindă în care mă puteam admira ori de câte ori aveam chef. Îi puneam un ou sau omletă, niciodată șuncă, fiindcă nu aveam încredere în mezelurile ălora, câteva legume și ceva dulce. Apoi îl luam de mână și-l lăsam cu taică-su, la masă, și mă duceam tot eu să-i umplu farfuria și ăluia mare. Așa-i spunea mama și așa-i ziceam și eu: ăla mare. Cu m mic. Ești o scumpă, răspundea el și-mi făcea un pupic în aer, iar eu nu știam cum să-i explic că n-are nicio legătură cu el, cu noi, cu iubirea sau familia noastră. Ci că, pur și simplu, tot ce voiam era să-i văd odată mâncați, ca apoi să-i pot trimite de la masă, du-te și tu cu ea în cameră și pune-o pe oliță și să rămân, în sfârșit, singură, cu o ceașcă de cafea pe care să o umplu în vreo două rânduri, cu gândurile mele și cu oameni în jur care să nu dorească nimic de la mine și de care să nu-mi pese dacă au mâncat tot sau nu.

 

Nici nu mai știu de câți ani n-am mai fost la bulgari, mă gândesc și împing ușa de la frigider cu umărul. Pun sandviciul pe o farfurie și i-l duc copilului, în casă, să-l mănânce la televizor. Știu că nu e bine, dar nu-mi pasă. Pur și simplu, nu-mi pasă. Mi se pare că, în situația dată, sandviciul ăla pus pe brațul canapelei ar trebui să fie ultima mea grijă și așa și este. E bun? întreb și copilul ridică din umeri, iar eu îmi dau seama cât de lipsită de sens e întrebarea mea, pentru că, să fim serioși, ce naiba poate fi bun sau prost la o felie de cașcaval și un căcat de roșie?! Dar tot am nevoie să știu dacă-i place. Așa cum am nevoie să știu că încă sunt unii care ar vrea să mi-o tragă. Nu c-aș mai avea eu cine știe ce chef de sculă după ce adoarme copilul, dar na, e o chestiune de self-esteem, de parcă orice penis în erecție poate fi un compliment.

A terminat de mâncat și, după felul în care se uită în jur, îmi dau seama că-și caută un șervețel. Nu găsește şi-şi freacă degetele, chipurile într-o doară, de pantalonii de pijama.

– Aș vrea să mă fac scriitoare, îmi spune și eu nu știu ce să-i răspund, așa că nu zic nimic.

Doar mă ridic, iau farfuria goală de pe brațul canapelei și dau să o duc la bucătărie.

– Scriitor e o meserie frumoasă. Mai vrei ceva de mâncare?

Dă din cap că nu și se cufundă în tăcere ca-ntr-o baie cu spumă.

 

Eram la grădiniță, în grupa mare, când a venit în clasă o doamnă de la radio, cu un microfon, să ne întrebe ce vrem să ne facem când o să fim mari. Zân, a răspuns un băiețel grăsun care stătea cu mâinile la spate pe un scăunel, chiar lângă mine. Așa a răspuns și toată lumea a râs. O fi fost gay? mă întreb acum și întorc privirea spre fată, la fix s-o văd cum încearcă să-și culeagă un rest de roșie de pe pantaloni. Nu-i zic nimic, e prea de dimineață să ne certăm și încerc să-mi aduc aminte oare eu ce oi fi spus că vreau să mă fac. Nu mai știu. Auzi, mama, zice copilul și, pentru o clipă, cuvântul ăsta, mama, mă surprinde, ca și cum ar fi o greșeală, de parcă sunt încă prea mică să pot fi mama cuiva.

Știu că sunt bolnavă, dar pe interior nu se simte nimic diferit. Ca și cum boala ar fi râcâit tot stratul de deasupra, lăsându-mă cumva goală. Eu singură, fără nimic altcineva sau altceva. Nici măcar F. nu are loc. Iau doar iubirea lui, sau mai bine zis, iau doar nevoia mea de iubire și mă înfășor în ea ca un vierme de mătase care se face pupă. Eu. Singură. Fără altcineva. Fără nimeni. Eu. Nici măcar nu știu dacă mă iubește. Sau dacă-l iubesc. Nici nu contează. Eu.

 

*

 

Pleacă, așa i-am țipat bărbatului meu și am luat o farfurie și am izbit-o de pereți. Eram în bucătărie, într-o seară, imediat după cină, și în momentul ăla, nu știu de ce, prezenta lui îmi devenise insuportabilă. Ca și cum mă obliga, prin simplul fapt că era acolo, sănătos, la un metru de mine, cu o furculiță în mână și un rest de pâine în cealaltă, să-mi aduc aminte cine sunt. Sunt mamă, soție și bolnavă! Primele două pentru ei, ultima pentru mine. Ca să scap, trebuie să fug sau, și mai simplu, să-l gonesc pe el.