Grupa mea se evaporă și-n timp ce le spun noapte bună, Periera s-apropie. Îmi zice că jocurile-s pe punctu’ de-a-ncepe și că știu unde-i încăperea, cea de la capu’ scărilor. Îi spun că da, însă cred că mai întîi am să fac puțină mișcare. Ies pe ușa din față și mă plimb în juru’ localului, să iau aer. Am curiozitățile mele-n legătură cu jocurile de noroc, de orice fel ar fi. Îmi place ca jocu’ să-nceapă înainte de-a mă băga și eu.

După vreo douăzeci de minute mă-ntorc. Unu’ dintre chelneri tocmai închidea ferestrele din partea stîngă a clubului. Orchestra strînsese instrumentele și aproape toate luminile erau stinse. Trec peste ring, urc scările și intru-n camera de sus. E o-ncăpere destul de largă, c-o masă mare la mijloc. La masa asta, cîțiva tipi joacă bacara, iar la o altă masă, mai mică, într-un colț, trei tipi și două dame joacă pocher.

Maloney e la masa de ia bacara, iar Henrietta stă-n picioare lîngă el, privind jocu’. Toți tipii sînt îmbrăcați în smokinguri și vreo doi dintre cei de la masa de bacara îmi fac impresia că-s dați dracului. Par cam afumați cu toții, pentru că-i o animație în atmosferă ca atunci cînd băutura li se urcă oamenilor la cap.

Un minut mai tîrziu apare și Periera, privește înăuntru ș-apoi se topește undeva. Mă mulțumesc să mă-nvîrtesc p-acolo și să privesc.

Lu’ Maloney nu-i merge prea bine. Pierde gros și n-arată prea fericit din cauza asta. Are ș-un aer cam mirat, ea și cum nu prea poate să-nțeleagă ceva, și mă-ntreb dacă cineva n-a măsluit puțin cărțile.

După vreo zece minute Maloney dă un banco, da’ nu-i reușește. Pierde un teanc întreg. Se-ntoarce ș-o privește pe Henrietta c-un zîmbet destul de jenat.

— Nu-mi prea intră nimic pe culoarul meu, spune. S-ar zice că n-am nici un fel de noroc p-aici.

Ea zîmbește și puteți să mă credeți c-avea dinții la fel ca și restu’ și nu știu dacă v-am spus c-avea ochi albaștri de culoarea safirului. Eu unu’ am avut întotdeauna o idee fixă – îmi plac ochii albaștri de culoarea safirului!

— De ce nu faci o pauză? zice ea. Sau poate vrei să țin o mînă pe tine?

De cealaltă parte a mesei e un tip solid. Individul e lat în spate, are-o față-ngustă ș-o chică de păr negru. Am auzit că i se spune Fernandez. Se chiorăște la Maloney tot timpu’ cît ei vorbesc. Apoi se bagă:

— Se pare că v-a părăsit bafta pe-amîndoi, spune. Da’ poate că v-așteptați să cîștigați întruna, continuă rîzînd ironic. Poate că nu vă place să pierdeți.

Maloney se face roșu.

— Treaba mea dacă-mi place să cîștig sau să pierd, Fernandez, zice, și mă lipsesc cu plăcere de bancurile tale. Nu-mi pare rău dacă pierd, continuă, dar am spus că am un obicei curios de-a pierde cînd joc p-aici. Arborează un zîmbet sarcastic. Sau poate că numai eu îmi închipui? adaugă.

— Ce vorbești!? spune Fernandez.

Se ridică într-un fel foarte lent și-și împinge scaunu-napoi. Apoi s-apleacă peste masă și-i administrează lui Maloney un pumn drept în moacă. Ați fi putut auzi bufnitura de la un kilometru.

Fiecare se oprește din treaba lui. Maloney se răstoarnă spectaculos peste speteaza scaunului pe care ședea. Se ridică și pare amețit. Între timp Fernandez a ajuns la capu’ mesei. Îl surprinde pe Maloney dezechilibrat și-i arde încă una la bărbie. Individul ăsta, Fernandez, arată ca un tigru-ntărîtat. E furios și am impresia că face uz de stupefiante. Stau în colțul opus ș-aprind o țigară. Afacerea începe să mă intereseze.

Henrietta s-a retras lîngă perete. Îl privește pe Maloney. Ochii-i strălucesc și știu că-ntr-un fel se roagă ca să se poată scula, să-l pună cu botu’ pe labe pe Fernandez. În colț, una dintre damele de la masa de pocher, lungă cît o zi de vară, începe să rîdă ca o apucată. I se pare că e foarte nostim.

Maloney se ridică. E zdruncinat bine, da-l atacă energic pe Fernandez. Repede o dreaptă, pe care Fernandez o blochează și înainte ca Maloney să poată face ceva, Fernandez îi arde încă o lovitură capitală care-l trimite la podea. Maloney se prăbușește din nou și arată paradit. Are un ochi închis și fața plină de borș.

Tipii care joacă pocher în colț se ridică. Unu’ dintre el – un tip mic de stat – se apropie.

— Ce-ar fi s-o lăsați baltă, mă, deștepților? zice. Unde vă credeți, pe ring sau în arenă? Și ce-i cu tine, Fernandez? De ce trebuie să dai mereu ocazie la scandaluri p-aici?

Fernandez se-ntoarce către el c-un rînjet fioros.

— Nu-ți place? zice.

Și-i șterge tipului ăstuia mititel una peste mutră cu dosu’ labei.

— Dacă nu-ți place, zice, ia-o din loc.

Se lasă o tăcere din alea care se numesc de efect. Nimeni nu mai scoate-o vorbă. Apoi tipu’ cel mic, care tocmai fusese altoit, se ridică și iese din cameră. Partenerii lui pleacă împreună cu el. Maloney s-a ridicat. Stă rezemat de perete și nu-l văd bine. Cred că prima lovitură de pumn a lui Fernandez – cea dată peste masă – l-a zdruncinat destul de tare.

Mă apropii de el.

— Ascultă, îi spun. De ce nu te duci undeva să-ți speli mutra. N-arată prea bine. Și eu, dac-aș fi în locu’ tău, aș bea ceva tare. Arăți ca și cum nu ți-ar strica un păhărel.

Mă-ntorc către Henrietta și zîmbesc.

— Știi ce, doamnă? zic. Ia-l și du-l să-i dai puțină asistență medicală. După asta, continui eu, cred c-am putea face o partidă de cărți.

În timp ce vorbesc, Periera a intrat în salon. S-a oprit chiar în pragul ușii și privește c-un aer satisfăcut. Se pare că Fernandez ăsta e prieten cu el și-i omu’ numărul unu p-aici. Henrietta nu spune nimic, da’ dac-ar fi avut un pistol, cred că l-ar fi-mpușcat pe Fernandez. Îl apucă pe tipu’ ăsta, Maloney, și-l împinge către ușă.

Fernandez se uită la ei cînd