— Ia-l pe amărîtu’ ăsta d-aici și fă-l pierdut, zice.

Henrietta se-ntoarce. E palidă ca moartea. E atît de furioasă că nu mai știe ce să facă. Fernandez o privește și zîmbește strîmb. Apoi se duce la ea ș-o sărută drept pe gură, înainte ca ea să-și dea seama ce-avea de gînd să facă.

— Du-te, soro, zice, și nu te-nfuria, că nu rezolvi nimic.

Se-ntoarce la masă.

— Acu’ poate continuăm, zice, și ia în mînă pachetu’ de cărți.

Ceilalți tipi, patru dintre cei de la masa mare, iau loc. Se pregătesc să joace pocher.

— Intrați? mi se adresează Fernandez.

— Desigur, îi spun, da’ numai o clipă. Mai am ceva de făcut.

Mă-ntorc și ies din cameră. Apuc s-o mai văd pe Henrietta ducîndu-l pe nefericitu’ de Maloney într-o-ncăpere mai încolo, de-a lungu’ balconului. Mă strecor pîn-acolo și privesc prin crăpătura ușii. Îl culcase pe Maloney pe o canapea și era-n colț, pregătind un lighean cu apă. Maloney arată ciocănit bine.

Intru.

— Ascultă, surioaro, încep, cred că prietenu’ dumitale a primit o chelfăneală zdravănă. Poate că nu era-n formă astă seară. Da’ știe să-ncaseze, nu glumă

Ea se duce la Maloney și-ncepe să-i tamponeze fața c-un prosop.

— Ce n-aș da să fiu bărbat! spune. L-aș ucide pe Fernandez.

Se oprește din îngrijit și se uită la mine, întorcîndu-se. Ochi-i strălucesc ș-o prinde bine. Am avut de cînd mă știu o slăbiciune pentru damele iuți la mînie.

— Jim l-ar fi făcut praf, continuă, dar nu se poate folosi de braț cum trebuie. Și l-a rupt acum două săptămîni și încă nu și-a revenit. I-a fost ușor idiotului ăluia s-o facă pe grozavul.

Maloney începe să tragă aer în piept. Se zbate ca să se ridice de pe divan, da’ nu reușește. Se prăbușește înapoi.

— Lăsați-mă să pun mîna pe ticălosu’ ăia de…, mormăie.

Îmi trece prin minte un raționament rapid. Mă gîndesc c-aș putea să profit apropiindu-mă de Henrietta asta în mod spectaculos. Dacă-mi joc cărțile fără greș, poate c-o să vorbească și s-ar părea că asta e ocazia.

— Nu te necăji, Maloney, spun, n-aveai nici o șansă cu brațul ăla și te-a prins pe picior greșit. Mă uit la Henrietta, Și eu am văzut roșu cînd dobitocul ăla-mpuțit s-a apropiat și te-a sărutat cum a făcut, continui. E-o măgărie să facă așa ceva într-o cameră plină de bărbați – curată jignire!

— Ei da, zice ea. Dar mi se pare că nu te-am văzut făcînd ceva ca să-l pui la punct.

Zîmbesc.

— Ascultă, cucoană, îi spun. După ce l-ai aranjat pe prietenu’ dumitale d-aici, întoarce-te-n salonu’ de jos ș-o s-avem noi doi o vorbuliță cu individu’ ăsta Fernandez, de-o să țină minte cîte zile-o avea.

O șterg.

Mă-napoiez în camera de joc. Sînt așteptat. Fernandez mormăie ca și cum ar fi nerăbdător să-nceapă, iar eu m-așez și pun miza.

Începem să jucăm pocher. Se joacă la o miză de zece dolari, ceea ce-i destul de mult pentru mine, da’ nu-mi merge rău la primele tururi. Cîștig. Mă uit la Fernandez și zîmbesc ca și cum aș fi mulțumit de mine. Îmi răspunde c-o privire urîcioasă.

Continuăm. Urmează un tur în care toată lumea pasează și-n cele din urmă Fernandez deschide. Deschiderea e de cincizeci de dolari și toată lumea merge. Potu’ e cam de vreo două sute cincizeci de dolari. În timp ce cerem cărți, o aud pe Henrietta intrînd în cameră. Vine și se oprește în dreptu’ locului unde m-am așezat.

Fernandez are cuvîntul. Cere o sută. Ceilalți tipi azvîrl cărțile. Eu merg. Cred că e-n cacialma și plătesc sec eu perechile mele la decari în mînă.

Cer să văd cartea. Am avut dreptate. Are perechi mai mici ca ale mele.

Greblez potu’.

— Ar trebui să-nveți să joci jocul ăsta, bă tămîie! îi spun.

Ridică privirea.

— Ce-ai zis? spune.

Mă ridic. Apuc cu ambele mîini de marginea mesei și răstorn masa într-o parte. Rămîne-n felu’ ăsta un loc între mine și Fernandez. M-arunc înainte. În timp ce el își ridică brațele, eu aplec capu’ și-l pocnesc sub bărbie. Cum el se dă-napoi, urmez c-o stîngă ș-o dreaptă, pe care le plasez succesiv de-o parte și de alta a fălcilor sale. Mă dau la o parte și-l aștept ca să revină. Așa și face, da’ e puțin cam zdruncinat; eschivez și-i ard una la zotcă de-i fac borșu’ să țîșnească. Se prăbușește, și-n timp ce se duce la podea îi mai amintesc și de mă-sa. Asta pare să-l scoată din sărite. Se ridică și se repede la mine ca un taur. Aplec capu: și i-l înfig în pîntec. Ridică genunchiu’, da nu mă găsește și-l pocnesc din nou în stomac. De data asta e atins rău și se ridică proptindu-se de perete. Mă reped la el să-l fac afiș. Trag la individul ăsta cum n-am mai lucrat la nimeni altu-nainte. O dată sau de două ori încearcă să-și revină, da fără prea mare efect. Lovitura pe care i-am dat-o la plex l-a scos din circulație pe multă vreme.

În cele din urmă se sprijină numai de perete și-l trimit la pămînt. Rămîne lipit de podea. Mă uit la Periera. De data asta nu pare așa de mulțumit.

— Ascultă, Periera, zic. Ia putregaiul ăsta de individ antipatic d-aici pînă cînd nu mă scoate din pepeni cu-adevărat. Pentru că-s în stare să deteriorez un om dacă-mi sare muștaru’. Da’ poate c-am să fac mai bine singur treaba asta.

Periera tace chitic. Îl apuc pe Fernandez de guler. Îl smucesc în sus și-l duc la Henrietta.

— Spune-i doamnei că-ți ceri scuze, otreapă, zic, pen’ c-altfel te burdușesc pîn-au să iasă toate părerile de rău din tine. Executarea!

Așa, doar ca să-l mai iuțesc, cu degetu’ mare îi turtesc nasu’ – care și așa nu mai era-n stare prea bună.

Se conformează și spune ce trebuie să spună.

Îl scot afară, în capu’ scărilor ce coboară pînă la ringu’ de dans, și-i fac vînt jos. Se rostogolește cu salturi impresionante. Cînd ajunge jos, se oprește-n fund