Mă-ntorc.

— Ascultă. Periera, zic. Unde locuiește băiatul ăla, Maloney?

Spune că stă undeva pe lîngă Indio, așa că-i zic să scoată o mașină și să-l ducă pe Maloney acasă. Are aeru’ că vrea să protesteze, da’ se răzgîndește. Îi spun că n-ar strica să-l ia cu el și pe otreapa de Fernandez, ceea ce se declară de acord să facă,

Mă-ntorc către Henrietta. Ochii ei zîmbesc ușor. Îi fac cu ochiul ostentativ.

— Ia-ți mantou’, surioară, îi zic. Facem o tură cu mașina-mpreună. Aș vrea să-ți vorbesc.

Se uită la mine și rîde.

— Ești tare, domnule Frayme! spune ea.

Așezat în mașină, conduceam fără grabă, în timp ce Henrietta fuma o țigară cu privirea ațintită drept ’nainte. Mă simțeam destul de bine. Mă gîndeam că dacă treaba asta de detectiv n-ar avea amestec cu-atîtea crime, ar fi o meserie grozavă.

După puțin o-ntreb dacă dorește să meargă undeva în special și ea spune că nu, da’ dacă mergem drept ’nainte și-o facem la dreapta, vom ajunge curînd la un local unde se ține deschis toată noaptea și că, după părerea ei, n-ar strica dac-am bea niște cafele în timp ce stăm la o tacla.

Îi arunc o privire cu coada ochiului și vă mărturisesc că dama asta-i prima-ntîi. Are-un fel deosebit de-a vorbi și de-a face toate cele, care te pune pe gînduri. Majoritatea femeilor ar fi ars de nerăbdare să afle despre ce voiam să vorbesc cu ele. Henrietta asta, însă, nu-ntreabă o vorbă. Stă doar liniștită pe locul ei, privind drept ’nainte cu ochii aceia albaștri ca safirul și c-un zîmbet ușor schițat pe buze. Îmi trezește curiozitatea, pentru că nimic nu pare s-o intereseze prea mult – nici chiar propria-i persoană – și nu există multe dame de felul ăsta.

Curînd ajungem la intersecția despre care ea vorbise ș-o luăm la dreapta. Departe, în față, pot să văd luminile acelui local unde mergem să luăm cafele. Încetinesc puțin, pentru ca să am timp să mă gîndesc la șpilul pe care am să-l fac cu Henrietta asta. Cred că trebuie să-i spun o balivernă oarecare de natură s-o facă să se debutoneze, fără ca totuși să dau în vileag cine sînt și ce fac p-aici. Din experiență știu că dacă trebuie să spui o minciună, e preferabil să fie ticluită dinainte, așa că mă frămînt să născocesc o intrigă pe care să i-o bag pe gît și după ce-am combinat-o, înfig acceleratoru’ pînă-n fund și gonim tare.

Deodată-ncepe să vorbească:

— Cred că i-ai administrat o lecție bună lui Fernandez, domnule Frayme, spune, privindu-mă cu coada ochiului. Are impresia că-i mare bătăuș. Dar poate c-o să-și schimbe părerea după scărmăneala pe care i-ai tras-o.

— N-a fost mare lucru, îi zic. La drept vorbind, nu-l am la stomac pe Fernandez ăsta. Îmi face impresia că-i un nemernic și nu mi-a plăcut deloc să-l văd cum trage-n prietenu’ dumitale ca la sac. Băiatul ăsta, Maloney, pare-a fi de treabă.

— E destul de bun, spune, mie-mi place.

Opresc mașina, ceea ce-o face să-ntrerupă conversația.

Intrăm în local. E obișnuita clădire din chirpici c-un singur etaj, cîteva mese-mprăștiate primprejur ș-un chelner pe jumătate adormit, care servește cafele cîtorva indivizi dubioși așezați în jurul unei mese. În afara lor nu mai e nimeni în local.

Luăm loc și comandăm cafele. Îi ofer o țigară și după ce i-am dat foc, o ține ridicată și se uită la rotocoalele de fum.

— Cred că, după cele-ntîmplate, Fernandez n-o să te mai poată-nghiți, domnule Frayme, spune, și nici nu vreau să mă gîndesc ce m-așteaptă din partea lui…

O-ntreb ce vrea să spună cu asta.

Rîde și-i văd dințișorii sclipind.

— Fernandez vrea să mă mărit cu el, spune. Crede că-i îndrăgostit lulea de mine, dar ce-o să creadă mîine după un mic tratament cosmetic, cînd va putea să facă ochii mai mari și să-și studieze vînătăile, zău dacă știu.

— Ia te uită, zic, și eu care credeam că erai în vorbă cu Maloney al dumitale! Să nu-mi spui că te-ai gîndit cu-adevărat să faci cuib c-o pasăre de teapa lui Fernandez!

Zîmbește din nou. Să fiu al dracu’ că-i o damă misterioasă!

— Nu știu ce gîndesc, spune. Poate că va trebui să mă mărit cu Fernandez. Mă privește și rîde scurt. Ar fi însă mai bine să nu ne preocupe persoana lui chiar acum. Spune-mi, ce-ai vrut să vorbești cu mine?

Chelnerul aduce cafeaua și aroma ei îmi gîdilă nările. Henrietta se-ntinde după cafea. În timp ce-și ridică ceașca la gură, îi cade mantou’ din spinare și observ că are o pereche de umeri de parcă și-a luat o copie după dama aia Venus, despre care probabil c-ați auzit și se pare că la vremea ei a făcut multe victime pe sus și pe jos. Henrietta mă ochește c-o admir și-mi aruncă o privire dojenitoare și ironică-n același timp, ca pentr-un puști care s-a obraznicit și-ncep să mă gîndesc că dama asta are un fel de a fi pentru care mi-aș putea pierde mințile dac-aș fi un tip care se dă în vînt după forma umerilor, ceea ce probabil c-aș face, doar că tocmai atunci cînd încep să mă-ncălzesc pe chestii d-astea, mă pomenesc trimis la celălalt capăt al țării într-o cercetare oarecare.

Ei, acu-i dăm drumu’, mă gîndesc în sinea mea, și mă lansez în șpilu’ pe care l-am ticluit în mașină în timp ce conduceam către bomba asta.

— Iată, scumpă doamnă, cum stau lucrurile, îi spun. Lucrez pentru un birou de avocatură din New York, și eu conduc sucursala din Mexic, de la Magdalena. Acu’ vreo lună, pe cînd m-aflam c-o treabă la New York, am avut de-a face c-un cetățean care lucrează la birou’ procurorului districtual d-acolo. Omul ăsta-ncepe să-mi povestească despre sinuciderea soțului dumitale, Granworth Aymes, din ianuarie trecut, și-mi spune c-au găsit cîteva elemente noi grozav de interesante, care. zic ei, le permit să redeschidă cazu’.

Fac o