pauză și-ncep să-mi beau cafeaua. Cu ochii o supraveghez peste marginea ceștii. Observ că degetele-n care ține țigara îi tremură, iar gura e-ncercuită de-o paloare-ntinsă. N-aș crede că i-a făcut prea mare plăcere ceea ce tocmai îi spusesem.

Face un efort să se stăpînească, da’ cînd începe să vorbească, nu mai are vocea gravă de pîn-acum. Se simte emoția.

— Foarte interesant ce spui, zice. Ce fel de elemente noi au putut să mai găsească? Nu credeam că mai interesează pe cineva sinuciderea soțului meu. Eram convinsă că e lămurită și-nchisă.

Strivește chiștocu-n scrumieră. Între timp și-a recăpătat stăpînirea de sine. Las ceașca jos, îi ofer altă țigară și-mi aprind una și mie.

— Vezi, lucrurile stau cam așa, continui. Ancheta judiciară asupra decesului cuiva n-are prea mare importanță cînd procurorul districtual însărcinat cu cazu’ crede c-a găsit ulterior ceva elemente materiale noi care-l pun în altă lumină. În fine, tipu’ de la birou’ procurorului districtual mi-a spus c-au descoperit că nu erai în Connecticut în noaptea cînd Granworth Aymes se presupune că s-ar fi sinucis. Au descoperit că erai la New York și, pe lîngă asta, le-a intrat în cap ideea ca ultima persoană care l-ar fi văzut pe Granworth Aymes înainte de-a muri ai fi fost dumneata, pricepi?

— Pricep, zice.

Vocea i-a devenit înfundată, lipsită de viață.

— Oamenilor ăstora le intră tot felu’ de idei ciudate-n cap, spun, da’ dumneata știi cum sînt sticleții și procurorii. Nu trăiesc pînă nu pun ceva în cîrca cuiva. Nici nu și-ar face meseria dacă nu le-ar face plăcere să bage lumea la apă. Vezi dumneata, se pare că cineva le-a vîndut un pont p-acolo că Granworth Aymes nu s-ar fi sinucis. C-ar fi fost, adică, scurtat c-un cap.

Își scutură serumu’ țigării.

— Asta mi se pare ridicol, domnule Frayme, spune. Paznicul de pe docul lui Cotton a depus doar mărturie că l-a văzut pe Granworth conducînd mașina peste chei. Or, așa ceva pare să fie o sinucidere… nu crezi?

— Ba da, îi zic, asta e-n regulă, da’ trebuie să-ți spun ce s-a mai întîmplat. Omu’ ăsta de la birou’ procurorului districtual îmi zice c-au primit niște informații după care dumneata ai strecurat băncii d-aici o obligațiune falsă și desigur, treaba asta a fost raportată guvernului federal. Organele de resort, firește, au încredințat treaba unui detectiv și tipul ăsta cotrobăie prin New York și-l ia pe paznicu’ de la docu’ lui Cotton la-ntrebări și după puțin scoate la lumină tot adevăru’ despre afacerea asta. Crede-mă, doamnă, că ceea ce paznicul a zis c-a văzut e una, iar ceea ce a văzut cu adevărat e cu totul alta, pentru că paznicul i-a spus detectivului c-a văzut mașina lui Granworth Aymes mergînd încet în lungu’ cheiului și că, pe la jumătatea distanței, cînd a intrat în umbră, ușa de la volan s-a deschis și cineva a ieșit afară. N-a putut să vadă cine e, dar a văzut că-i o femeie. A văzut-o că se-ntoarce și s-apleacă în interioru’ mașinii și c-apoi a-nchis ușa. Mașina pornește din nou, ia viteză, se ciocnește de-un stîlp de lemn și-i proiectată peste margine, drept în fluviu.

— Aha! spune ea. Și, mă rog, de ce n-a spus paznicu’ povestea asta la ancheta judiciară?

Zîmbesc.

— Se pare c-avea un motiv, cucoană, îi zic, și încă un motiv foarte bun. Și-a ținut fleanca despre acest mic incident, pentru că un anumit individ, pe numele său Langdon Burdell, un tip care fusese secretaru’ soțului dumitale, i-a dat o mie de dolari ca să uite tot, în fără de faptu’ c-a văzut mașina izbită de stîlp și proiectată peste margine.

Mă privește ca lovită de trăsnet.

— Se pare că tipul ăsta, Burdell, e animat de sentimente amicale față de dumneata, îi zic, pentru că-i spusese detectivului, cu ocazia unei întrevederi anterioare, că nu erai la New York în noaptea aia, ci la Connecticut; și se pare nu numai c-a spus, dar în noaptea aia, după deces, s-a repezit pîn-acolo și l-a mituit gras pe paznic ca să nu sufle o vorbă despre femeia asta.

Ei bine, ce se poate deduce din toate astea? zic. Se poate deduce că Granworth Aymes putea fi mort cînd a fost suit în mașina aia. Se poate deduce că la volan putea fi femeia, nu-i așa?

Timp de un minut ea nu spune nimic. O văd că-și umezește buzele cu limba. A primit destul de bine șocul ăsta, da’ cred că e speriată. Își recapătă însă destul de repede stăpînirea de sine.

— S-ar fi descoperit la autopsie dacă Granworth fusese omorît, spune.

— Poate că da, îi zic, și poate că ba. Da’ tipu’ de la birou’ procurorului districtual îmi spune că Granworth a fost zdrobit cînd a căzut în fluviu. Amintește-ți că atunci cînd mașina s-a ciocnit de fundul apei, el s-a izbit tare de parbriz. Țeasta era sfărîmată, dar asta putea să fi fost rezultatul unui tratament pe care să-l fi primit el înainte ca să fie suit în mașină.

— Nu-nțeleg nimic din toate astea, îmi zice. Și nu-nțeleg de ce Langdon Burdell să dea mită paznicului ca să spună o poveste care nu era adevărată. De ce să fi făcut asta?

— Întreabă-mă ca să te-ntreb, cucoană, îi zic. Da’ cred că birou’ procurorului districtual poate să afle și treaba asta, dacă vor să se pună pe capu’ cuiva.

O-ntreb dacă mai vrea cafea și spune că da, așa că dau comanda. În timp ce așteptăm ca să ne-o aducă, n-o pierd din ochi pe Henrietta, și observ că-și frămîntă creierii foarte intens, ceea ce nu mă surprinde, pentru că se pare că i-am furnizat un subiect de meditație.

Cînd sosește cafeaua, o soarbe ca și cum ar fi fost fericită că are ceva de făcut. Apoi lasă ceașca jos și se uită drept în ochii mei.

— Mă-ntreb de ce ți-ai dat osteneala să-mi spui toate astea, domnu-le Frayme? zice. Ce gînduri ai? Ce-ai vrut de la mine?

— Nu e vorba de gîndurile mele, Henrietta, îi zic. E vorba despre ce se petrece în mințile celor de la birou’