procurorului districtual din New York. Lucrurile stau cam așa. Prietenu’ meu, care lucrează acolo, spune că nimeni nu era preocupat nici cît negru sub unghie dacă Granworth Aymes și-a luat viața singur sau nu, pînă cînd a ieșit la iveală afacerea asta de falsuri. Ancheta circumstanțelor decesului fusese terminată și dosaru-nchis, cînd apare deodată chestia asta cu obligațiunile de stat. Ei da’ asta-i o treabă de interes federal și oamenii de la birou’ central de cercetări din Washington sînt ferm hotărîți să afle cine a falsificat obligațiunile alea. Dacă vor descoperi treaba asta, totu’ va fi-n regulă și nu vor mai avea nici un interes să zgîndărească dosarul anchetei cu privire la circumstanțele decesului sau altceva.

Cînd am fost aseară la conacul Altmira, băiatu’ ăla Sagers, tipu’ care lucra acolo și care urma să plece azi la Arispe, mi-a spus că ești doamna Henrietta Aymes și m-am hotărît să te pun la curent cu toate chestiunile astea și uite de ce:

Să presupunem, de dragu’ discuției, că știi ceva despre falsificarea asta. Să presupunem că știi cine-s autorii. Ei bine, în locu’ dumitale i-aș da pe față. Vinde-mi pontu’. Apoi, cînd mă-napoiez la New York pot să trec discret informația amicului meu din birou’ procurorului districtual și dacă e suficient de bună pentru ca ei s-o paseze oamenilor de la birou’ central de cercetări din Washington și să-i satisfacă, nu cred că vor mai dori să redeschidă cazul ăla cu soțu’ dumitale…

Vezi dumneata, oamenii ăia cred că trebuie să știi ceva despre falsificare. Și dacă nu te lași cu ceva informații, e ca și sigur că vor redeschide dosarul ăla în legătură cu decesu’ soțului dumitale, numai ca să aibă un mijloc cu care să te constrîngă să vorbești. Pricepi?

— Pricep, spune, dar n-am pentru nimeni nici un fel de informații. Pachetul de obligațiuni de stat pe care l-am adus cu mine aici a fost scos din tezaurul băncii, unde soțul meu avea un seif în care le țineam. Din cele spuse de domnul Burdell, am înțeles că seiful a fost deschis cu cheia găsită asupra trupului neînsuflețit al soțului meu și luată de avocatul său, care mi-a predat obligațiunile. Asta-i tot ce știu. Cît privește redeschiderea anchetei în chestiunea decesului soțului meu și insinuarea c-aș fi fost la New York în noaptea aceea, dă-mi voie să cred că vor trebui să dovedească treaba asta, nu-i așa?

— Firește. Presupun că vor trebui s-o facă, îi zic.

Mă gîndesc că toate dovezile necesare sînt în cele trei scrisori ale ei către Granworth, pe care le-am depus în seiful hotelului Miranda House.

— Oricum, a fost drăguț din partea dumitale că m-ai prevenit, spune. Se pare că-ți sînt îndatorată pe multe chestii, domnule Frayme, și-acum, dacă n-ai nimic împotrivă, aș vrea să mă-ntorc acasă.

Ieșim, ne suim în mașină și pornim înapoi. Mă prefac că nu știu unde locuiește și ea-mi arată drumu’. O las la poartă și mă-ntreb cum va reacționa cînd va descoperi că cineva i-a subtilizat cele trei scrisori – trei scrisori care pot însemna o mulțime de necazuri pentru dama asta.

Îmi urează noapte bună. Coboară din mașină și face cîțiva pași către poarta fermei. Cînd ajunge la ea, se-ntoarce, mă privește și arborează un zîmbet.

Să fiu al dracului dacă Henrietta asta n-are nervi tari!

Pornesc mașina și merg fără grabă și fără țel, Nu observ unde merg, pentru că mintea mi-e preocupată cu cele ce mi-a spus. Una peste alta, ea pare să primească afacerea asta cu destul calm.

Există vreo cîteva lucruri pe care nu le-nțeleg la Henrietta. Nu pot înțelege de ce-a insinuat c-ar putea fi obligată să se mărite cu Fernandez și nu pricep nici în ruptu’ capului de ce-a păstrat cele trei scrisori pe care i le-a scris lui Granworth – scrisorile care conțin dovada că l-a văzut în noaptea cînd a murit – în loc să se descotorosească de ele pronto.

Nu cred, însă, ca ea să știe ceva despre suprimarea lui Sagers. Cînd i-am pomenit numele și am zis că e tipu’ care urma să plece la Arispe, am fixat-o așa cum pîndește-o pisică șoarecele și n-am văzut-o nici măcar clipind din ochi.

Și cred că are suficient sînge rece ca să-l fi omorît pe Aymes. Să facem cîteva presupuneri. Să zicem că s-a-napoiat la New York după ce-a scris scrisorile alea, pentru că s-a hotărît să aibă o explicație cu Granworth în privința femeii ăleia cu care s-ar fi ținut el. Nu-i exclus ca Granworth să se fi-ntîlnit cu ea undeva în mașina sa, pentru că atunci cînd am vorbit cu Burdell despre cele-ntîmplate, cînd am fost la New York, înainte de-a veni încoa’, el mi-a spus că Aymes plecase de la birou „ca să se-ntîlnească cu niște oameni” și avea un aer puțin agitat. Poate că urma să se întîlnească cu Henrietta. Buuun, care va să zică să-ntîlnesc și se ceartă-n draci. Mai e posibil, de asemenea, ca-ntre timp ea să fi descoperit că obligațiunile pe care i le dăduse erau false. Și ce-a urmat? Aymes e la volanu’ mașinii într-un loc nu prea umblat și ea-i zdrobește capu’ c-o lovitură pe care i-o trage cu mîneru’ revolverului, sau cu vreun alt obiect, și-l achită. Apoi îi vine o idee. Își aduce aminte cum mai făcuse el o tentativă de sinucidere cînd se aruncase în East River și crede că poate să profite de asta pentru a crea niște aparențe-nșelatoare. Îl împinge de la volan pe locu-n care șezuse ea în față. Apoi se suie la volan și conduce pe căi ocolite pînă cînd ajunge la docu’ lui Cotton, care e cam părăsit. Nu-l observă pe paznicu’ de la capu’ docului. Coboară, lăsînd motoru’ să meargă, întoarce volanu’ așa ca botu mașinii s-o ia spre marginea cheiului, s-apleacă ș-apasă c-o mînă ambreiaju’ și cu cealaltă bagă mașina-n viteză. Apoi, în timp ce mașina se pune-n mișcare, se dă la o parte și-nchide portiera. Asta ar explica de ce mașina s-a izbit de stîlpu’ de lemn înainte