a diferenţelor de opinie în sânul partidului, fie să rişte osificarea organelor de conducere şi pierderea contactului cu membrii de rând ai partidului, prin interzicerea oricărei atitudini de disidenţă. Lenin a ales fără ezitare cea de-a doua alternativă, creând condiţiile pentru instaurarea dictaturii staliniste.

În prima parte a deceniului trei, unul dintre motivele principale de pic ocupare ale liderilor bolşevici – ale lui Lenin, mai ales – îl constituia birocratizarea tot mai accelerată a regimului. Exista sentimentul, confirmai de datele statistice, că guvernul era sufocat de o clasă de funcţionari supradimensionată şi parazitară, ai cărei reprezentanţi făceau din slujbă o sursă de beneficii personale. Cu cât birocraţia se dezvolta, cu atât consuma o parte mai mare din buget şi devenea mai ineficientă. Pentru Lenin, care sperase că Revoluţia avea să reducă la minimum administraţia, eliminând-o în cele din urmă cu totul, masa tot mai numeroasă a „gulerelor albe” a devenit o permanentă sursă de nelinişte.

Faptul că bolşevicii erau surprinşi de această evoluţie demonstrează o dată mai mult că în spatele realismului versat al noilor conducători se ascundea o mare doză de naivitate. Naţionalizarea întregii activităţi instituţionalizate a ţării, inclusiv a economiei, făcea previzibilă şi inevitabilă dezvoltarea serviciului public. Bolşevicii nu păreau să fie însă conştienţi de faptul că „puterea” (vlasti), pe care şi-ar fi dorit-o nelimitată, implica nu doar autoritate, ci şi responsabilitate; că îndeplinirea acestei responsabilităţi cerea un număr tot mai mare de cadre specializate; în fine, că existau puţine şanse ca respectivele cadre să fie preocupate în mod exclusiv sau în principal de binele public, neglijându-şi nevoile personale. Birocratizarea comunistă deschidea indivizilor din pătura inferioară a clasei de mijloc perspectiva unor cariere publice, făcând din ei principalii beneficiari ai noului regim. Chiar şi muncitorii de bună credinţă, odată ce părăseau fabrica pentru a lucra în administraţie, se integrau în casta birocraţilor şi îi asimilau practicile.

Bolşevicii nu au reuşit să anticipeze această evoluţie, fiindcă filosofia marxistă a istoriei îi învăţase că politica e doar un colateral al luptei de clasă, iar guvernul un simplu instrument în mâinile clasei conducătoare – teze care excludeau posibilitatea ca statul şi oficialităţile sale să aibă interese distincte de acelea ale clasei pe care se presupunea că o slujesc, în cazul de faţă „proletariatul”. Aceeaşi filosofie i-a împiedicat să înţeleagă natura reală a problemei chiar şi după ce deveniseră conştienţi de existenţa ei. Asemeni unui conservator tipic din vremea ţarismului, Lenin nu putea imagina altă cale de a reduce abuzurile birocraţiei decât crearea unui şir nesfârşit de „comisii de control”, trimiterea de inspectori „pe teren” şi repetarea obsesivă a ideii că nu exista nicio dificultate pe care „oamenii de bine” să nu o poată rezolva. Cauzele sistemice ale problemei îi scăpau cu desăvârşire.

Birocratizarea afecta nu doar statul, ci şi aparatul de partid.

Deşi organizat de la bun început ca o structură centralizată, Partidul Bolşevic respectase prin tradiţie un anumit grad de democraţie. Comitetul Central lua decizii colective în problemele curente, iar congresele anuale, care întruneau delegaţii aleşi de organizaţiile locale, hotărau „linia” generală a partidului.

Pe măsură ce Partidul Comunist îşi asuma tot mai multe responsabilităţi în conducerea ţării, numărul membrilor săi creştea şi, odată cu el, se lărgea aparatul administrativ. În martie 1919, când partidul ajunsese deja la 314 000 de membri, Comitetul Central a decis crearea, pe lângă Secretariat (care se ocupa de fluxul de documente), a două noi organisme, Poltiburo-ul şi Orgburo-ul (vezi mai sus, p. 146). Începea astfel procesul de concentrare a autorităţii la vârful partidului, în Moscova. Spre sfârşitul războiului civil, Partidul Comunist dispunea de un număr considerabil de cadre însărcinate exclusiv cu munca de partid, care pierduseră aproape orice contact cu masele de muncitori ale căror interese ar fi trebuit să le reprezinte. Procesul nu s-a oprit aici. Din rândurile funcţionarilor de partid a luat treptat naştere o elită de cadre angajate în mod exclusiv în activitatea organelor centrale de la Moscova. În vara anului 1922, acest grup număra mai mult de 15 000 de persoane. Politologul Merle Fainsod de la Universitatea Harvard scrie, în acest sens:

 

Birocratizarea vieţii de partid a avut consecinţe inevitabile… Cadrele care se ocupau în exclusivitate cu activitatea de partid aveau o poziţie net avantajoasă în raport cu membrii de rând, angajaţi în paralel în munca de la fabrică sau de la birou. Simplul fapt că erau implicaţi în administrarea treburilor partidului îi plasa pe membrii aparatului în poziţia de centru de decizie, direcţionare şi control. La toate nivelurile ierarhiei de partid au avut loc transferuri de autoritate, mai întâi dinspre congres către conferinţe, apoi către comitetele alese nominal de congres şi, în fine, dinspre comitete către secretarii partidului, a căror îndatorire era – cel puţin teoretic – să pună în practică deciziile acestora.

 

Aparatul Comitetului Central s-a substituit treptat, în mod spontan şi aproape insesizabil, organelor locale ale partidului, luând majoritatea deciziilor în numele acestora şi ajungând chiar să le numească membrii. Funcţionarii locali ai partidului nu mai erau aleşi de organizaţiile lor, ci trimişi de la centru. Moscova numea de asemenea delegaţii la congrese, deşi acestea erau organele supreme de conducere ale partidului.

Procesul de centralizare a continuat după aceeaşi logică inexorabilă. Partidul Comunist a luat sub controlul lui întreaga viaţă politică a ţării; Comitetul Central şi-a asumat conducerea partidului; Politburo-ul a început să decidă în toate problemele Comitetului Central; apoi, trei persoane – Stalin, Kamenev şi Zinoviev – au preluat conducerea Politburoului; în cele din urmă un singur om, Stalin, a ajuns să decidă singur în numele Politburoului. Centralizarea culminase cu instaurarea unei dictaturi personale şi se încheia în acest punct. Iată de ce după moartea lui Stalin s-a declanşat un proces de destrămare treptată a structurilor centraliste şi a început declinul autorităţii partidului, care avea să ducă în final la prăbuşirea statului comunist.

Influenţa de care se bucurau membrii de partid în societatea sovietica, în condiţiile în care restul cetăţenilor erau lipsiţi de orice drepturi, a condus în mod inevitabil la corupţie şi abuzuri. Idealul înălţător promovat de Lenin, acela al cadrelor de partid care dau un exemplu de