partidului – Politburo-ul, Orgburo-ul şi Secretariatul – îi asigura o bază de putere fără egal. Lenin ştia că poate conta pe sprijinul lui în blocarea acţiunilor contestatare, aşa cum se întâmplase în cazul Opoziţiei Muncitoreşti. Stalin îşi folosea influenţa pe care o deţinea în privinţa numirilor în funcţii executive pentru a se înconjura de oameni loiali, pe care îi proteja asigurându-le raţii suplimentare de alimente şi alte avantaje. În momentul declanşării luptei pentru succesiune, Stalin se afla într-o poziţie net superioară faţă de rivalii lui.

În mod surprinzător, Lenin nu şi-a imaginat că sistemul pe care îl crease deschidea calea instaurării unei dictaturi personale în partid. În iarna 1918-1919, îndemnat de un istoric menşevic să-şi asume puteri dictatoriale pentru a pune capăt crizei economice, Lenin a replicat calificând ideea drept „complet absurdă”; aparatul de partid devenise mult prea mare pentru ca o singură persoană să îl poată controla în întregime. Altceva îl îngrijora pe Lenin: eventualitatea apariţiei unei sciziuni cauzate de rivalităţi personale, în special de conflictul dintre Stalin şi Troţki. Liderul bolşevic nu ştia însă cum ar fi putut împiedica o izbucnire deschisă a animozităţilor şi destrămarea structurii monolitice a partidului.

La sfârşitul lui mai 1922 Lenin a suferit primul atac al bolii, care s-a soldat cu paralizia piciorului şi a mâinii drepte şi pierderea capacităţii de a vorbi. În următoarele câteva luni de indisponibilitate a lui Lenin, responsabilităţile lui au fost preluate de o troikă, sau triumvirat, alcătuită din Kamenev, Zinoviev şi Stalin. Stalin se întâlnea în mod frecvent cu Lenin la Gorki, ţinându-l la curent cu ultimele evoluţii şi cerându-i sfatul. După mărturiile surorii lui Lenin, Maria, care locuia şi ea la Gorki, întâlnirile erau calde şi prieteneşti. După ce primeau aprobarea lui Lenin şi cădeau de acord între ei, membrii triumviratului prezentau rezoluţiile Politburoului şi Sovnarkomului, care le aprobau fără probleme. Troţki vota de partea majorităţii sau se abţinea. Nu avea nici măcar un singur aliat în Politburo.

Jocul lui Stalin, strălucit de altfel, i-a indus în eroare pe toţi, începând cu Lenin. Georgianul se arăta moderat în toate dezbaterile, venind uneori cu argumentul că unitatea partidului era mai presus de principii, alteori susţinând dimpotrivă că principiile erau lucrul cel mai important. Nu avea duşmani, cu excepţia poate a lui Troţki. A încercat să şi-l facă prieten chiar şi pe acesta, dar s-a văzut respins: Troţki, care îl descrisese la un moment dat pe Stalin drept „mediocritatea eminentă a partidului”, îl considera prea insignifiant pentru a-şi bate capul cu el. Stalin îi invita pe liderii partidului la dacea lui de la ţară, uneori împreună cu soţiile şi copiii, pentru discuţii de substanţă, dar şi pentru a depăna amintiri, a cânta şi a dansa. Nimic din ceea ce făcea sau spunea nu lăsa să se întrevadă că în spatele înfăţişării lui joviale se ascundea un criminal. Ca un prădător care imită aspectul unor insecte inofensive, Stalin se strecura în mijlocul victimelor naive.

În septembrie 1922, Lenin a trimis Politburoului, prin Stalin, o notă în care sugera alegerea lui Troţki şi a lui Kamenev ca vicepreşedinţi, însărcinaţi cu conducerea Consiliului Comisarilor Poporului, respectiv a Consiliului pentru Muncă şi Apărare. Admiratorii lui Troţki au încercat de-a lungul timpului să interpreteze faptul în favoarea lui, unii susţinând chiar că Lenin şi-l alesese ca succesor. Nici pe departe. În realitate, Troţki a considerat oferta atât de umilitoare, încât, după cum stă menţionat în procesul, verbal al votului din Politburo, a „refuzat-o în mod categoric”. Ca un înalt oficial comunist să refuze o însărcinare era un fapt aproape fără precedent; reputaţia lui Troţki în partid avea să scadă în consecinţă.

Stalin s-a întors la Gorki în ziua imediat următoare, obţinând, se pare, acceptul lui Lenin pentru ca Troţki să primească o mustrare oficială. Politburo-ul, întrunit în absenţa lui Troţki, şi-a exprimat „regretul” că acesta nu considerase potrivit să accepte postul oferit. Era primul pas dintr-o campanie menită să-l discrediteze. La puţin timp după aceea, Kamenev, adresându-i-se lui Lenin în numele triumviratului, i-a propus excluderea lui Troţki din partid. Lenin a reacţionat cu furie:

 

Să ne debarasăm de Troţki – asta îmi sugeraţi. Nu văd altă interpretare – culmea absurdităţii. Credeţi probabil că mi-am pierdut simţul realităţii, cum altfel aţi fi putut să vă gândiţi la asta???? Copii însângeraţi sub ochii mei…{52}

 

Pe neaşteptate însă, constelaţia politică i-a redevenit favorabilă lui Troţki. Spre sfârşitul anului 1922, Lenin, aflat într-o stare vecină cu paranoia, era convins că triumviratul ţesea în jurul lui un păienjeniş de intrigi, încercând, sub pretextul de a-i proteja sănătatea, să îl elimine de la con ducerea treburilor statului. O dovadă era şi modalitatea de desfăşurare a întrunirilor Politburoului, la care Lenin a început să participe din nou în octombrie 1922, cu permisiunea doctorilor. Pentru că obosea repede, Lenin era nevoit uneori să părăsească şedinţele înainte de încheierea lor. În ziua următoare afla că în absenţa lui se luaseră decizii de importanţă vitală. Spre a pune capăt acestei practici, liderul bolşevic a hotărât la 8 decembrie 1922 ca întrunirile Politburoului să nu dureze mai mult de trei ore, toate problemele rămase nediscutate urmând să fie abordate la următoarea şedinţă. Ordinea de zi trebuia distribuită cu cel puţin douăzeci şi patru de ore înainte.

Simţindu-se din ce în ce mai izolat, Lenin a încercat să strângă legăturile cu Troţki, alt proscris. Reapropierea dintre ei a fost ocazionată de discutarea unei chestiuni de mică însemnătate, legată de comerţul exterior. Nemulţumit de intenţia Politburoului de a slăbi monopolul statului asupra comerţului exterior, Lenin i-a cerut lui Troţki să acţioneze în numele lui şi să obţină eliminarea propunerii. Câteva zile mai târziu, în noaptea de 15 spre 16 decembrie, Lenin suferea un al doilea atac de paralizie. Medicii i-au cerut să renunţe la orice activitate politică. Lenin, suspectându-i că acţionează la ordinele triumviratului, a refuzat să se supună.

Troţki a reuşit să convingă Politburo-ul să accepte rezoluţia lui Lenin privitoare la comerţul exterior. Succesul acestui demers, care părea să anunţe încheierea unei alianţe între cei doi, a alarmat triumviratul. În chiar ziua în care