Omul zîmbi, dar nu-i răspunse.

— Bună seara! spuse Emanuel.

Cînd ajunse din nou pe dig, își scutură picioarele de nisip, își aranjă pantalonii și, cu pantofii într-o mînă, se îndreptă spre Vidrighin. Terasa și cele două odăițe erau ticsite de vilegiaturiști. Cîțiva îl priviră, zîmbind, urmărindu-l cum calcă, în picioarele goale, cu macferlanul peste costumul elegant și cu pantofii negri în mînă. Nu mai era nici o masă liberă și Emanuel se îndreptă spre tejghea, se așeză pe un scăunaș și începu să-și șteargă picioarele cu batista. După ce se încălță, își scoase macferlanul, îl așeză pe marginea tejghelei și ceru o cafea. O bău pe scăunaș, fumînd visător, privind cum se scurg picăturile din macferlan.

— Se face o masă liberă pe terasă, îi șopti Vidrighin cînd trecu pe lîngă el. Mai doriți ceva?

— Adu-mi un coniac.

La masa de-alături, pe terasă, cineva dintr-un grup îi făcu semn cu mîna. Emanuel salută zîmbind, dar nu se mișcă, așteptînd pe Vidrighin.

— Cunoști pe un domn Beldiman? întrebă el, scoțînd portmoneul să plătească.

— Îl cunosc, dar nu ne avem bine, spuse Vidrighin. Dumnealui nu dă pe aici. Lucrează cu concurența, dacă înțelegeți ce vreau să spun, adăugă făcînd cu ochiul. E clientul lui Trandafir, îl găsiți la Trandafir.

Emanuel bău repede coniacul și ieși. Se întunecase bine și lumina felinarelor părea mai puțin sinistră în ploaia rece și măruntă. La Trandafir era lume mai putină și aproape numai localnici. Trandafir nu avea radio, ci gramofon. Cînd intră, Trandafir tocmai pusese o nouă placă, Cer albastru. Emanuel se opri în mijlocul sălii și începu să cerceteze mesele, una după alta.

— Căutam pe domnul Beldiman, spuse el băiatului care se apropiase să ia comanda.

— Nu l-am văzut astăzi. Dacă-i vremea prea urîtă, nu vine pe la noi. Se duce la vilă… Ce-o să serviți? întrebă.

— Un coniac.

Căută din ochi o masă mai retrasă și se așeză gînditor.

— Da, îi explică Trandafir, cîteva minute în urmă, cînd plouă sau ninge sau e vreme rea, mai ales iarna, domnul Beldiman se duce la vila cea mare. Restul timpului îl găsiți ori la el acasă, adică la casa primei lui neveste, lîngă primărie, ori aici la noi, ori pe plajă…

— Dar unde-i vila? Poate mă reped pînă acolo și-l găsesc.

— Ah, făcu Trandafir clătinînd din cap, e departe, tocmai spre Tuzla. Și acum, cu ploaia asta, nu vă duce nici o mașină. Sînt drumuri rele, fără felinare… E mare pustietate acolo, la vilă, adăugă.

— Dar el cum de poate ajunge pînă acolo?

— Ah, cu dînsul e altceva. Dînsul știe cînd vine vremea rea, ploaie sau furtună și pleacă din timp. Uneori urcă cu piciorul, alteori ia autobuzul de Tuzla, care-l lasă aproape…

— Dar cum de știe cînd o să vină vremea rea?

— Ah, asta e o poveste lungă. Dînsul a fost marinar. A fost și paznic de far, la Tuzla. Cunoaște timpul, știe ce se pregătește…

— Îl cunoașteți bine? întrebă Emanuel după o pauză.

— Îl cunosc de cînd trăia prima lui soție. Care va să zică, mai bine de treizeci de ani.

— Ce fel de om e? stărui Emanuel. E adevărat că are daruri neobișnuite, că știe să ghicească viitorul?

— Ah, făcu Trandafir cu un zîmbet plin de înțelesuri. Domnul Beldiman știe toate. Vă spun, a fost marinar…

Trecuse de miezul nopții cînd se hotărî să se reîntoarcă la hotel.

Ploaia se mai potolise, dar digul și plaja erau de mult pustii. Zadarnic se plimbase de la un capăt la altul al digului, așteptînd să apară, cineva cu care să intre în vorbă. Nu se auzeau decît valurile, tot mai înfuriate, și, la răstimpuri, geamătul geamandurii. Cînd ieșeau grupuri de la Vidrighin, ajungeau pînă la dig frînturi de muzică de jazz, glasuri tinere, rîsete.

În fața hotelului tocmai se oprise o mașină și Emanuel grăbi pasul.

— Nu, îi spuse șoferul. Sînt din Constanța. Am adus pe un domn din Constanța și mă întorc.

— Asta vreau și eu! exclamă Emanuel cu emoție, aproape patetic. Să mă duci la Constanța.

Șoferul îl privi curios. I se păruse că rostise cuvintele cu oarecare efort.

— O să vă coste o avere, spuse. În ce parte a orașului?

— La domnul Alessandrini. E pe strada…

— Cunosc, spuse șoferul deschizînd portiera. Poftiți.

Cînd au ajuns la Constanța, ploaia încetase. Luminile din port sticleau neobișnuit de clare, și pe străzi plutea un miros puternic de mare și iarbă udă. Casa lui Alessandrini era încă luminată. Emanuel plăti, urcă alergînd cele cîteva trepte de piatră și apăsă îndelung pe butonul soneriei. Tîrziu, o voce de femeie bătrînă întrebă, cu neîncredere, cine este.

— Sînt eu, domnul Sandi. Sandi Emanuel.

Bucătăreasa răsuci cheia și deschise.

— V-a așteptat pînă mai adineauri, spuse. Acum s-au dus cu toții la „Albatros”.

— Cine sînt? Sînt de la București?

— Nu. Sînt artiști. Parcă am înțeles că unii din ei sînt pictori. Au sosit de la Balcic, azi-dimineață, cu iahtul.

— Cîte doamne sau domnișoare sînt? întrebă Emanuel repede.

— Vreo două, trei.

— Ia gîndește-te bine, stărui Emanuel. Două sau trei?

— Trei, spuse bucătăreasa după o scurtă pauză. Au venit întîi două, apoi încă două, dar una din domnișoare a plecat înainte de masă. Nici nu știu cînd a plecat…

— Vasăzică trei. Bine! și coborî grăbit treptele.

În fața „Albatrosului” șovăi cîtva timp, plimbîndu-se pe trotuar, cu mîinile în buzunarele macferlanului. Cînd se hotărî să intre, ușa se deschise pe neașteptate și portarul împinse pe trotuar doi marinari beți. Emanuel întoarse repede spatele și traversă strada. Dar reveni cîteva minute în urmă, intră, își lăsă macferlanul la garderobă și cumpără un pachet de „Lucky Strike”.

— Cîntă mademoiselle Odette, îi spuse portarul.

Își aprinse o țigară și așteptă, în dreptul ușii, sfîrșitul cîntecului. Cînd auzi aplauzele, intră în vîrful picioarelor. Alessandrini era așezat la masa de onoare, înconjurat de bărbați și femei de toate vîrstele, unii îmbrăcați sumar și multicolor, ca la plajă, alții exagerat de corect chiar elegant. Alessandrini îl zări și se ridică.

— Excelență! strigă