Cauza imediată a agitaţiilor din universităţi din 1899 a fost una cum nu se poate mai banală; faptul că ele au avut consecinţe atât de grave arată cât de mare era prăpastia dintre conducătorii Rusiei şi elitele instruite.

La Universitatea din Sankt Petersburg, tradiţia cerea ca la fiecare 8 februarie, aniversarea fondării universităţii, studenţii – după încheierea ceremoniilor oficiale – să descindă în masă în centrul oraşului, cântând, strigând şi umplând cafenelele şi restaurantele.{10} Poliţia nu privise niciodată cu ochi buni acest gen de sărbătorire; fiindcă, deşi lipsită de orice accente politice, ea era neautorizată, reprezentând prin urmare un act de „insubordonare”. La începutul anului 1899, poliţia a cerut rectorului universităţii să îi avertizeze pe studenţi că astfel de festivităţi nu vor mai fi tolerate; cei care nu se supuneau erau pasibili de închisoare şi plata unor amenzi substanţiale. Afişe purtând aceste avertismente au fost lipite în interiorul universităţii. În semn de protest, studenţii au întrerupt ceremoniile oficiale ale aniversării. Apoi, cântând Marseieza, s-au revărsat în stradă şi s-au îndreptat spre centrul oraşului. Poliţia călare era însă pregătită, blocând podurile peste care urmau să treacă studenţii. În ciocnirea care a urmat, studenţii au aruncat în poliţie cu bulgări de zăpadă şi bucăţi de gheaţă, iar aceasta a ripostat cu lovituri de bici.

Într-un regim mai sigur de propria-i stabilitate, o astfel de tulburare neînsemnată ar fi fost rezolvată rapid şi fără urmări. În Rusia ţaristă, unde guvernanţii şi clasele educate se considerau unii pe alţii duşmani de moarte, ea s-a transformat rapid într-o criză majoră.

Studenţimea în fierbere a convocat adunări, conduse de militanţi organizaţi într-un Fond de Ajutorare Mutuală. Dornici să exploateze incidentul pentru a-i radicaliza pe studenţi, aceştia au chemat universităţile din întreaga ţară la o grevă de sprijin pentru cei din Sankt Petersburg. Bătăile poliţiei, afirmau ei, nu reprezentau un incident izolat, ci o nouă manifestare a lipsei de respect pentru lege care domnea în Rusia autocratică: singura soluţie era răsturnarea regimului. Aproximativ 25.000 de studenţi (din totalul celor 35.000 înregistraţi în instituţiile de învăţământ superior) au răspuns apelului prin boicotarea cursurilor. Autorităţile i-au arestat pe conducătorii grevei, desemnând în acelaşi timp o comisie care să cerceteze cauzele tulburărilor. Înduplecaţi de această ultimă decizie, studenţii s-au întors în amfiteatre.

Episodul este în mic un simbol al tragediei care a lovit Rusia Imperială în ultimii ei ani: el ilustrează măsura în care Revoluţia a fost în realitate rezultatul unor atitudini ireconciliabile şi nu al condiţiilor politice insuportabile. Guvernanţii au preferat să trateze expresia inofensivă a unei stări de spirit tinereşti ca pe un act de răzvrătire. Intelectualitatea radicală, la rândul ei, a folosit protestele studenţilor faţă de acţiunea violentă a poliţiei ca un prilej de a contesta „sistemul” în ansamblul lui. Era, fireşte, absurd să pretinzi că nemulţumirile studenţeşti care au dus la greva din februarie 1899 nu ar fi putut fi rezolvate decât prin răsturnarea monarhiei absolute. Această tehnică a transpunerii unor doleanţe punctuale în cerinţe politice de ordin general a devenit în Rusia strategia specifică de acţiune atât pentru radicali cât şi pentru liberali. Ea a blocat compromisurile şi reformele, pentru că pleca de la premisa că starea de lucruri nu putea fi ameliorată atâta vreme cât regimul existent rămânea la putere şi că revoluţia era prin urmare o condiţie necesară pentru realizarea unor minime progrese.

În iulie 1899, guvernul a anunţat că studenţii care comiteau abateri grave urmau să fie trimişi în armată înainte de terminarea studiilor. Când, în decembrie 1900, s-au produs noi tulburări în universităţi, de astă dată la Kiev, ministrul educaţiei a ordonat încorporarea unui număr de 183 de studenţi. În replică, un terorist din rândul studenţimii a tras asupra lui, omorându-l. Au urmat noi greve în universităţi. De acum înainte, universităţile ruse aveau să constituie focare de permanentă opoziţie: în această atmosferă de politizare profundă, cercetarea şi învăţământul deveneau practic imposibile.

În aprilie 1902, teroarea socialist-revoluţionară a împins lucrurile şi mai departe, prin asasinarea ministrului de interne. Ţarul Nicolae l-a numit ca succesor în acest post pe Viaceslav Plehve, un reacţionar inflexibil, cu o experienţă de o viaţă în Ministerul de Interne şi în Departamentul Poliţiei, în cei doi ani ai mandatului său, Rusia s-a apropiat, mai mult decât oricare altă ţară până atunci, de situaţia de stat poliţienesc, în sensul totalitar, modern, al termenului. Plehve nu numai că a înăbuşit în faşă orice manifestare de iniţiativă populară, dar a infiltrat întreaga societate cu agenţi de poliţie. Marele lui triumf a fost strecurarea unuia din agenţii poliţiei în „Organizaţia de Luptă” a socialist-revoluţionarilor, coordonatoarea celor mai importante acţiuni teroriste. Acest succes i-a permis să prevină multe din atentatele puse la cale de radicali.

Măsura în care mentalitatea poliţienească pusese stăpânire pe Rusia este exemplificată de apariţia sindicatelor controlate de poliţie. Unul dintre cei mai buni agenţi ai Ohranei – secţie a poliţiei secrete însărcinată cu protecţia înalţilor funcţionari guvernamentali – un oarecare S. V. Zubatov, a pus la punct un plan prin care poliţia să ia sub control şi astfel să neutralizeze din punct de vedere politic mişcarea sindicală în curs de organizare. Zubatov susţinea că muncitorimea este fundamental apolitică şi că, tratând drept răzvrătire orice forme de iniţiativă ale acesteia, fie ele economice sau culturale, guvernul o radicaliza în mod inutil, împingând-o în braţele revoluţionarilor. Cu binecuvântarea unor personalităţi influente ale Curţii, Zubatov a început să organizeze sindicate sprijinite de poliţie, care au atras un număr mare de muncitori. Planul lui avea şi dezavantaje totuşi, fiindcă în eventualitatea unor tulburări în rândul muncitorilor, autorităţile s-ar fi aflat în situaţia stânjenitoare de a sprijini grevele ilegale ale unor sindicate controlate chiar de ele, împotriva patronilor. Plehve şi-a dat seama de pericol, dar s-a supus presiunilor venite de sus şi a sprijinit planul.

Guvernul ţarist avea o experienţă considerabilă în a face faţă nemulţumirilor interne şi ar fi reuşit fără îndoială şi de această dată să le controleze, dacă nu ar fi comis între timp o eroare de judecată, angajându-se într-un război fără ieşire cu Japonia. Războiul implica pentru guvern un