s-a simţit tot mai copleşit de binefacerile revărsate asupra sa – şi a făcut ceea ce face majoritatea oamenilor: a uitat că acestea erau daruri şi a ajuns să-şi închipuie că succesul său se datora propriilor sale merite.

  Dar chiar în momentul când şi-a dat seama de realitatea situaţiei, Michael încă ar mai fi putut să-şi salveze viaţa, dar prietenia şi iubirea l-au orbit. Nimănui nu-i vine a crede că cineva apropiat este un trădător – Michael a refuzat să înţeleagă acest lucru până în ziua în care capul i-a ajuns în vârful unei suliţe.

  Apără-mă, Doamne, de prieteni, că de duşmani mă apăr singur.

  Voltaire, 1694 – 1778

  RESPECTAREA LEGII.

  După prăbuşirea dinastiei Han (în anul 222 d. Hr.), secole de-a rândul, evenimentele au urmat cam acelaşi curs al comploturilor şi ciocnirilor, unele mai sângeroase decât altele. De obicei, oştenii puneau la cale uciderea împăratului insuficient de puternic pentru a-i ţine în ascultare şi aduceau la domnie pe tronul Dragonului câte un general ambiţios. Acesta întemeia o nouă dinastie şi se încorona împărat. Ca să-şi asigure liniştea, punea să fie ucişi foştii săi complici şi tovarăşi de arme. Liniştea aceasta dura o vreme, după care scenariul se relua: alţi generali mai tineri se ridicau, mânaţi de ambiţie şi îl asasinau pe fostul general devenit împărat sau pe urmaşii săi. În China, a fi împărat însemna a fi teribil de singur în mijlocul unei haite de duşmani – slujba în care aveai cea mai puţină putere şi cel mai mare risc.

  În anul 959, generalul Chao K'uang-yin s-a înscăunat împărat sub numele de Sung. Ştia prea bine care îi era soarta şi că într-un an sau doi avea să sfârşească asasinat. Cum să facă să modifice scenariul? La scurt timp după încoronare, Sung a poruncit să se organizeze un banchet pentru celebrarea recent întemeiatei sale dinastii. I-a invitat pe toţi marii comandanţi de armate. După ce vinul cursese din belşug, Sung a ordonat oştenilor din gardă să părăsească sala. Rămaşi numai cu împăratul, generalii se temeau că vor fi omorâţi cu toţii. Dar în loc să-i ucidă, Sung li s-a adresat deschis: „Trăiesc cu frica în oase de dimineaţa şi până seara. Nu am linişte nici la masă, când mănânc, nici în pat, când mă odihnesc, fiindcă este, oare, vreunul dintre voi care să nu viseze la domnie? Nu că v-aş pune la îndoială loialitatea, dar dacă întâmplarea ar face ca, umblând după avere şi după putere, oamenii voştri să ţină a vă îmbrăca în hlamida galbenă de împărat, aţi fi oare în stare să o refuzaţi?” Beţi şi tremurând de frica morţii, generalii nu mai pridideau să-l asigure pe Sung de devotamentul şi de bunele lor intenţii. Dar Sung îşi făcuse alte planuri: „Cel mai bine este ca omul să-şi trăiască ziua în pace, bucurându-se de bogăţie şi onoare. Dacă voi sunteţi gata să îmi daţi mie comanda soldaţilor voştri, şi eu sunt gata să vă dau moşii întinse şi case frumoase, în care să vă duceţi viaţa în tihnă, cu cântăreţi şi cu fete tinere care să vă slujească şi să vă însenineze traiul.”

  ŞARPELE, ŢĂRANUL ŞI BÂTLANUL.

  Un şarpe hăituit de vânători a venit odată la un ţăran şi l-a rugat să-i salveze viaţa. Ca să-l ascundă de hăitaşi, omul s-a aşezat pe vine şi şarpele i s-a strecurat în pântece. Dar după ce primejdia a trecut, şarpele pas să se mai dea dus din adăpostul unde se bucura de căldurică şi de siguranţă.

  Mergând către casă, ţăranul a zărit un bâtlan. S-a dus la el şi i-a povestit în şoaptă cele întâmplate.

  Pasărea l-a sfătuit să se mai aşeze o dată pe vine şi să încerce să-l dea afară pe intrus. Când şarpele a scos capul, bâtlanul l-a apucat iute, cu ciocul, l-a tras din pântecele omului şi l-a omorât.

  Dar ţăranul se temea că veninul târâtoarei i-a rămas în trup. Bâtlanul i-a spus că cel mai bun antidot pentru veninul de şarpe este fiertura făcută din şase păsări albe, „Dar şi tu eşti o pasăre albă”, a zis ţăranul. „Tocmai bine; o să încep cu tine”. A pus mâna pe bâtlan, l-a vârât în tolbă şi s-a tot dus către casă. O dată ajuns, a agăţat pasărea de grindă şi s-a dus să-i povestească nevestei toată istoria.

  „Nu-mi vine să cred ce-ai fost în stare să faci”, i-a zis femeia. „Pasărea asta te-a ajutat la nevoie, te-a scăpat de necazul aciuat în pântecele tău, adică, de fapt, ţi-a salvat viaţa, iar tu o prinzi şi-mi spui că ai de gând s-o omori”. Nevasta s-a dus la grindă şi a eliberat bâtlanul, care şi-a şi luat zborul, fără să mai stea pe gânduri. Dar pe când îşi întindea aripile, s-a repezit şi i-a ciugulit ochii femeii.

  Morala: dacă vezi vreodată că apa o ia în susul dealului, să ştii că, undeva, cineva este pe cale să răsplătească o faptă bună.

  Poveste din folclorul african.

  Uluiţi de ceea ce le era dat să audă, generalii au înţeles că în locul unei existenţe tulburate de frică şi de luptă, împăratul le oferea bogăţii şi perspectiva siguranţei. A doua zi, şi-au prezentat cu toţii demisiile şi s-au retras la moşiile dăruite de Sung.

  Dintr-o singură „lovitură”, noul împărat a transformat o haită de lupi aparent prietenoşi, dar pe loialitatea cărora nu se putea conta cu adevărat, într-o turmă de miei blânzi, îndepărtându-i de putere.

  Vreme de încă vreo câţiva ani, Sung şi-a continuat politica de consolidare a domniei. În 971, după o îndelungată rezistenţă, regele Liu, căpetenia rebelilor din regatul Han, a capitulat şi el. Spre marea sa uimire, Sung i-a acordat un rang înalt la curtea imperială şi l-a invitat la palat ca să pecetluiască noua lor prietenie cu o cupă de vin. În mâna lui Liu, cupa tremura – oare fusese vinul otrăvit? „Este adevărat că trădarea supuşilor trebuie pedepsită cu moartea”, a strigat Liu, „dar o implor pe maiestatea