caprei. Se ghemuia şi stătea nemişcat, dând din coadă uşor, singurul lucru ce-i trăda starea de tensiune.

Babu s-a îndreptat către trapă şi a încercat s-o deschidă. Anticipând plăcerea, Marisha a tăcut brusc. În acel moment, am auzit două lucruri: pe Tata spunând:

— Să nu uitaţi niciodată această lecţie

Avea o privire cumplită; şi behăitul caprei. Probabil că behăia demult, dar nu putusem să o auzim mai înainte.

Am simţit mâna mamei pe inima care-mi bătea nebuneşte.

Trapa rezista cu scârţâituri ascuţite. Marisha nu se mai putea abţine, arăta de parcă ar fi vrut să ţâşnească printre bare. Părea să ezite între a sta unde era, unde prada era mai aproape, dar nu la îndemână, şi a se muta la nivelul de jos, mai departe de pradă, dar lângă trapă. S-a ridicat şi a început să mârâie din nou.

Capra a început să sară. Sărea incredibil de sus. Nu ştiam că o capră poate sări aşa. Dar spatele cuştii era un perete din ciment neted şi înalt.

Deodată, trapa s-a deschis. S-a aşternut din nou liniştea, cu excepţia behăitului şi a zgomotului copitelor caprei pe ciment.

O săgeată negru-portocalie a trecut dintr-o cuşcă în alta.

În mod normal, felinele nu erau hrănite o zi pe săptămână ca să se simuleze condiţiile din sălbăticie. Am aflat mai târziu că Tata ordonase ca Marisha să nu fie hrănită trei zile.

Nu ştiu dacă am văzut sânge înainte de a mă întoarce în braţele mamei sau dacă l-am pictat eu mai târziu, în mintea mea, cu o pensulă mare. Dar am auzit. Era destul ca să mă sperie definitiv. Mama ne-a scos afară. Eram isterici. Ea era înfuriată.

— Cum ai putut, Santosh? Sunt copii! Or să rămână speriaţi toată viaţa.

Vocea ei caldă tremura. Am văzut că avea lacrimi în ochi. M-am simţit mai bine.

— Gita, păsărică mea, e spre binele lor. Dacă Piscine şi-ar fi băgat mâna printre barele cuştii să mângâie blana aia portocalie? Mai bine o capră decât el, nu?

Vocea lui era slabă, aproape o şoaptă. Părea cuprins de remuşcări. Niciodată n-o numise „păsărică mea” în faţa noastră.

Eram adunaţi în jurul ei. A venit şi el. Dar lecţia nu se terminase, deşi a fost mai puţin dură după aceea.

Tata ne-a condus la lei şi la leoparzi.

— A fost odată un nebun în Australia care avea centură neagră la karate. A încercat să se măsoare cu leii. A pierdut. Îngrijitorii i-au găsit doar jumătate din corp dimineaţa.

— Da, tată.

Apoi ne-a dus la urşii himalayeni şi la urşii leneşi.

— Doar o lovitură din partea acestor creaturi drăguţe şi ghearele ţi-ar scoate măruntaiele şi le-ar împrăştia pe jos.

— Da, tată.

La hipopotami.

— Cu aceste guri moi, fleşcăite ţi-ar transforma trupul în carne sângerândă. Pe uscat, pot fugi mai repede decât tine.

— Da, tată.

La hiene.

— Au cele mai puternice maxilare. Să nu credeţi că sunt laşe sau că mănâncă doar stârvuri. Nu, nu aşteaptă să mori ca să te mănânce.

— Da, tată.

La urangutani.

— Sunt puternici cât zece bărbaţi. Îţi frâng oasele ca pe nişte crenguţe. Ştiu că unele dintre ele au fost cândva animale de companie şi că v-aţi jucat cu ele când erau mici. Dar acum sunt adulţi, sălbatici şi imprevizibili.

— Da, tată.

La struţi.

— Par ameţiţi şi proşti, nu-i aşa? Ascultaţi aici: e unul dintre cele mai periculoase animale de la zoo. O lovitură de picior şi-ţi rup coloana sau îţi strivesc pieptul.

— Da, tată.

La căprioara pătată.

— Nu-i aşa că sunt drăguţe? Dacă are chef, masculul te atacă şi coarnele alea scurte te străpung ca nişte pumnale.

— Da, tată.

La cămila arabă.

— O muşcătură băloasă şi ai pierdut o bucată de carne.

— Da, tată.

La lebedele negre.

— Îţi pot crăpa capul cu ciocul sau îţi pot rupe braţele cu aripile.

— Da, tată.

La păsările mai mici.

— Îţi pot trece prin degete cu ciocul ca şi cum ar fi unt.

— Da, tată.

La elefanţi.

— Cel mai periculos animal dintre toate. A ucis mai mulţi îngrijitori şi vizitatori decât orice alt animal din grădina zoologică. Un elefant tânăr te va dezmembra şi te va strivi în picioare. Asta i s-a întâmplat unui tânăr la o grădină din Europa, care a intrat într-un ţarc al elefanţilor printr-o fereastră. Un animal mai în vârstă şi mai răbdător te va strivi de un perete sau se va aşeza peste tine. Pare caraghios, dar ia gândiţi-vă!

— Da, tată.

— Sunt animale la care nu ne-am oprit. Să nu credeţi că sunt inofensive. Viaţa se va apăra oricât de mică ar fi. Orice animal e feroce şi periculos. S-ar putea să nu te omoare, dar cu siguranţă o să te rănească. Te zgârie, te muşcă, şi te-ai asigurat de o infecţie cu puroi, de febră şi de o internare de zece zile.

— Da, tată.

Am ajuns la porcii de Guineea, singurele animale în afară de Marisha care fuseseră înfometate la ordinele tatei. Nu li se dăduse masa de seară. Tata a deschis cuşca. A scos o pungă cu mâncare din buzunar şi a golit-o înăuntru.

— Vedeţi aceşti porci de Guineea?

— Da, tată.

Creaturile tremurau de slăbiciune pe când ciuguleau cu înfrigurare boabele de porumb.

— Ei bine…

S-a aplecat şi a luat unul.

— Nu sunt periculoşi.

Ceilalţi s-au împrăştiat imediat.

Tata a râs. Mi-a dat porcuşorul care guiţa. A vrut să termine într-o notă optimistă.

Porcuşorul a stat în braţele mele destul de temător. Era un pui. M-am dus la cuşcă şi l-am pus jos încet. S-a dus spre mama lui. Singurul motiv pentru care porcuşorii nu erau periculoşi nu te răneau cu dinţii sau cu ghearele era faptul că, practic, fuseseră domesticiţi. Altfel, să iei unul cu mâna goală ar fi însemnat să iei un cuţit de lamă.

Lecţia se sfârşise. Ravi şi cu mine ne-am îmbufnat şi l-am tratat pe Tata cu răceală o săptămână. Şi Mama l-a ignorat. Când am ajuns la rinoceri, mi s-a părut că erau trişti că-şi pierduseră un tovarăş drag.

Dar ce poţi face când îţi iubeşti tatăl? Viaţa merge mai departe şi nu te atingi de tigri. Numai că acum, pentru că-l acuzasem pe Ravi de ceva ce nu făcuse, eram un om mort. În următorii ani, când voia să mă chinuiască, îmi şoptea:

— Aşteaptă până rămânem singuri. Tu eşti următoarea capră!

Capitolul 9

Adevărata artă şi ştiinţă a administrării unei grădini zoologice constă în a obişnui animalele cu prezenţa