Am învăţat lecţia că un animal este un animal, în mod esenţial şi practic diferit de noi, de două ori: o dată de la Tata şi o dată de la Richard Parker.

Era într-o duminică dimineaţă. Mă jucam singur. Tata m-a strigat.

— Copii, veniţi aici.

Se întâmplase ceva. Tonul lui mi-a spus că trebuia să mă îngrijorez. Mi-am revizuit rapid conştiinţa. Era clar. Ravi o încurcase iar. Mă întrebam ce mai făcuse de data asta. Am intrat în camera de zi. Mama era acolo. Disciplinarea copiilor, ca şi îngrijirea animalelor, era de obicei treaba tatei. Ravi a intrat ultimul, cu vina pe chip.

— Ravi, Piscine, am o lecţie importantă pentru voi azi.

— E chiar necesar? a întrerupt Mama.

Faţa i se înroşise. Am înghiţit în sec. Dacă Mama, de obicei atât de netulburată şi calmă, era îngrijorată, chiar supărată, însemna că era foarte rău. Am schimbat priviri cu Ravi.

— Da, este, a spus Tata, supărat. Ar putea să le salveze vieţile.

Să ne salveze vieţile? Nu mai era un clopoţel de alarmă – erau clopote, ca acelea pe care le-am auzit la Inima Sacră a lui Isus Cristos, nu departe de grădină.

— Dar Piscine? Are doar opt ani, a insistat Mama.

— El mă îngrijorează cel mai mult.

— Sunt nevinovat! am izbucnit. E vina lui Ravi, oricare ar fi. El a făcut-o.

— Ce? a zis Ravi. N-am făcut nimic rău.

S-a uitat la mine cu răutate.

— Linişte! a spus Tata, ridicând mâna.

Se uita la Mama.

— Gita, l-ai văzut pe Piscine. E la vârsta când băieţii aleargă de colo-colo şi-şi bagă nasul peste tot.

Eu? Alerg şi-mi bag nasul? Nu prea era adevărat. Apără-mă, mamă, am implorat în străfundul inimii. Dar ea doar a oftat şi a dat din cap, semn că groaznica afacere putea continua.

— Veniţi cu mine, a zis Tata.

Am pornit-o ca prizonierii la execuţie.

Am părăsit casa, am ieşit pe poartă şi am intrat în grădina zoologică. Era devreme şi grădina nu se deschisese încă pentru public. Îngrijitorii şi cei care aveau grijă de alei îşi vedeau de treabă. L-am observat pe Sitaram, care se ocupa de urangutani, îngrijitorul meu preferat. S-a oprit să ne urmărească. Am trecut pe lângă păsări, urşi, maimuţe, copitate, pe lângă terariu, rinoceri, elefanţi, girafe.

Am ajuns la feline, tigrii, leii şi leoparzii noştri. Babu, îngrijitorul lor, ne aştepta. Am înconjurat şi am coborât poteca, iar el a descuiat poarta de la cuşca lor, care era în mijlocul unei insule înconjurată de apă. Am intrat. Era o cavernă mare şi întunecoasă din ciment, circulară, caldă şi umedă, care mirosea a urină de felină. De jur împrejur erau cuşti mari despărţite prin bare de fier groase, de culoare verde. O lumină gălbuie se filtra prin găurile din tavan. Prin gratiile cuştii se vedea vegetaţia insulei, scăldată de soare. Cuştile erau goale, cu excepţia uneia: Matisha, patriarhul tigrilor bengalezi, un animal osos, mătăhălos, de vreo 250 kilograme, era închis acolo. Cum am intrat, a făcut un salt până la barele cuştii şi a început să mârâie, cu urechile date pe spate şi cu ochii fixaţi asupra lui Babu. Sunetul era atât de puternic şi de înfricoşător, încât părea să zguduie toată cuşca felinelor. Genunchii au început să-mi tremure. M-am apropiat de Mama. Şi ea tremura. Chiar şi Tata părea să nu se mişte. Numai Babu era indiferent la izbucnire şi la privirea sfredelitoare care săpa în el ca o freză. Avea încredere în barele de fier. Marisha a început să se plimbe prin cuşcă.

Tata s-a întors către noi.

— Ce animal e ăsta? a strigat ca să acopere mârâiturile Marishei.

— E un tigru, am răspuns la unison Ravi şi cu mine, remarcând ascultători ceea ce era evident.

— Sunt periculoşi?

— Da, tată, sunt.

— Tigrii sunt foarte periculoşi, a strigat Tata. Vreau să înţelegeţi că nu trebuie sub nicio formă să atingeţi sau să mângâiaţi un tigru, să băgaţi mâna printre barele cuştii, chiar să vă apropiaţi de o cuşcă. E clar? Ravi?

A încuviinţat cu putere.

— Piscine?

Eu am dat din cap şi mai tare.

A continuat să se uite la mine.

Am încuviinţat atât de tare, încât m-a surprins că nu mi s-a desprins capul şi n-a căzut pe podea.

Aş vrea să spun în apărarea mea că, deşi aveam tendinţa de a antropologiza animalele până la a le face să vorbească fluent engleza, păunii plângându-se cu aroganţă de faptul că ceaiul era rece, iar babuinii plănuind atacul băncii în tonurile plate, ameninţătoare ale gangsterilor americani, fantezia mea era întotdeauna conştientă. Îmbrăcam animalele în mod deliberat în costumele îmblânzite ale imaginaţiei mele. Dar niciodată nu-mi făceam iluzii cu privire la adevărata fire a tovarăşilor mei de joacă. Deşi eram curios, aveam un simţ deosebit al pericolului. Nu ştiu de unde îi venise tatei ideea că fiul lui cel mic murea de dorinţa de a se intra în cuşca unui carnivor feroce. Dar indiferent de unde îi venea îngrijorarea – şi Tata era specialist în a-şi face griji – era hotărât să scape de ea în dimineaţa aceea.

— O să vă arăt cât de periculoşi sunt tigrii, a continuat el. Vreau să vă aduceţi aminte asta tot restul vieţii.

S-a întors către Babu şi a încuviinţat. Babu a plecat. Ochii Marishei l-au urmărit şi nu s-au mişcat de pe uşa pe care dispăruse. S-a întors câteva minute mai târziu cu o capră care avea picioarele legate. Mama m-a apucat de umeri pe la spate. Mârâitul Marisei s-a transformat într-un răget gutural.

Babu a descuiat, a intrat, a închis la loc şi a încuiat o cuşcă vecină cu cea a tigrului. Erau separate doar prin bare şi o trapă. Imediat, Marisha s-a suit pe bare. A început să scoată sunete explozive, ca nişte lătrături. Babu a pus capra jos; pieptul i se zbătea violent, limba îi atârna din gură, iar ochii i se mişcau cu repeziciune în orbite. I-a dezlegat picioarele. Capra s-a ridicat. Babu a ieşit din cuşcă la fel de grijuliu cum intrase. Cuşca avea două niveluri, un nivel pe care stăteam noi, celălalt în spate, mai sus cu un metru, care ducea la insulă. Capra a urcat la acest din urmă nivel. Marisha nu-l mai băga în seamă pe Babu şi urmărea mişcările